Anul 1932 a reprezentat pentru literatura română momentul de separare a lucrurilor, în care romanul românesc alege definitiv calea modernizării graţie lui Liviu Rebreanu, romancierul a cărui celebritate în epocă îl plasa în rândul marilor personalităţi ale lumii contemporane naţionale. Cu Răscoala, s-a petrecut o revoluţie în sistemul receptării, al lecturii critice canonice; atât de surprinzătoare este construcţia epică a Răscoalei, încât Mihail Sebastian se confesează într-un articol din presa vremii: „Mărturisesc că lectura Răscoalei mi-a dejucat tot aparatul critic obişnuit. Citeşti o carte cu creionul în mână: subliniezi un detaliu revelator, însemni o notaţie falsă, urmăreşti etapele unei construcţii, te opreşti la un capăt fericit, semnalezi un altul deplasat. Toate acestea scad probabil din voluptatea citirii, dar îţi asigură vigilenţa. Ei bine, creionul, hârtiile şi notiţele le-am pierdut după primele 50 de pagini ale întâiului volum. Eram luat într-o năvală de fapte şi de oameni, care deviau prin violenţă şi adevăr toate instrumentele de control posibile. între momentele de pasiune lente sau acute ce se acumulau în carte, rămâneam un ins mai mult, care alerga o dată cu toţi eroii spre deznodământ.
Category: 
