Unul dintre cei mai importanţi filosofi de la răspântia secolelor al XVII şi al XVIII-lea, a cărui originalitate a fost adesea ascunsă de eticheta de „cartezian”, deşi autorul i-a considerat atât pe Augustin (354-430), cât şi pe René Descartes (1596-1650) ca „îndrumători şi nu maeştrii” ai gândirii sale. Pentru el, religia şi filosofia coincid, lumina naturală a savanților fiind înlocuită de Verbul divin, iar ideile înnăscute de viziunea lor în Dumnezeu. Principalele sale lucrări sunt Căutarea adevărului (1668), Tratatul despre natură şi har (1680), Meditaţii creştine şi metafizice (1683), Convorbiri despre metafizică şi religie (1688). În română a mai apărut Tratatul despre morală (1684). Alături de aceste tomuri impresionante merită menţionate şi două lucrări de mici dimensiuni, Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu (1697), unde ia poziţie împotriva chietismului, şi Convorbirea unui filosof creştin cu un filosof chinez (1708) pe tema empirismului filosofic şi a influenţelor spinoziste. Fără îndoială, este unul dintre cei mai de seamă polemişti din întreaga istorie a ideilor, printre adversarii săi numărându-se Leibniz, Spinoza, Bossuet, Bayle sau Fénelon. Denunţarea proiectului filosofic modern prin excelenţă, definirea ego-ului sau al subiectului cunoaşterii şi deschiderea către problema Fiinţei au făcut din Malebranche un reper al cercetărilor fenomenologice (Maurice Merleau-Ponty sau Jean-Luc Marion) şi al ontologiei fundamentale (Alain Badiou).
