Romania si Julieta la fix

Descriere

Temperamental, Răzvan Ionescu este un autentic bon vivant cu accese de melancolie. Prezenţa lui emană pace, echilibru şi mai cu seamă bună dispoziţie. Masivitatea impunătoare a făpturii, coama leonină şi barba spartană ascund un suflet de „garofiţă“. Într-o lume care aleargă fără saţ, mereu cu piciorul pe acceleraţie, Răzvan evoluează oarecum atemporal, desprins de stridenţele cotidiene, dar perfect racordat la freamătul Istoriei. Această graţioasă atemporalitate, această cavalerească şi jovială detentă se simte pretutindeni în paginile sale. El are, în toate sensurile expresiei, răbdarea scrisului, aspra, dar şi spectaculoasa virtute de a-şi alege, tria, şlefui, mângâia şi parfuma pe îndelete fiecare frază, ca-ntr-un ritual vestimentar, înainte de a o scoate pe scenă. Actor şi teolog, poet şi ziarist, profesor şi père de famille, iată portretul unui compatriot „în care nu există vicleşug“, plin de haruri şi de bun simţ care te obligă să mai crezi în România de azi şi în Julieta de mâine. Cristian Bădiliţă


În satul unde locuiesc, Julieta are 90 de ani şi program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci ale după-amiezii se iveşte la stradă, adusă de spate, târând de după porţile înalte un scaun şui. Răbdătoare, aşteaptă să vină vacile. Ea n-are, da’ nu contează, aşteaptă. Vacile sunt tot alea de anul trecut şi tot alea de acum doi ani. Doar că acum le-atârnă un biscuit de ureche. Fără el cică nu pot intra în Europa. „Nouă când ne pune, dom’ doctor?“ Tuşat că-mi recunoaşte studiile, îi răspund timid şi competent: „Nu mai e mult.“ ªi uite aşa, viaţa se scurge liniştit mai departe. La câţiva paşi, pe şoseaua naţională, se amestecă aiuritor limuzine cu număr de Germania şi biciclişti debili, căruţe delabrate şi autocare gemând de populaţie autohtonă, pornită cu mic cu mare care-ncotro, către Italia ori Spania. „Or plecat saşii, pleacă şi românii“, şuieră Julieta plescăind cu năduf. Ia s-o-ntărât, îmi zic. „Şi matale?“ Nu-i trebuie mult. „Io? Cu eştia, dom’ doctor“, şi-mi arată un pâlc de puradei de-o culoare incertă, năvălind dintr-o casă mare săsească ce stă să se prăbuşească. Vacile tot nu vin, dar Julieta nu se impacientează, aşteaptă. După 90 la ea şi după ‘90 la noi, timpul curge altfel. E singura din tot satul care mai are flori la drum, aşa cum era odată pe vremea saşilor. De-asta aşteaptă vacile, să nu i le calce.
În satul unde locuiesc a venit gripa aviară. La fix. De mâine intrăm în carantină laolaltă cu jumătate din ţară. În sfârşit suntem şi noi pe listele Comandamentului Antiepizootic de la Bucureşti. Ne-a citit la televizor! Adică am intrat în rândul lumii! Găinile mor pe capete şi locuitorii o tulesc care pe unde apucă, mândri de satul lor proaspăt intrat pe fluxul tuturor agenţiilor internaţionale de ştiri. N-avem a ne îngrijora ni se spune: „Chiar dacă numărul focarelor de gripă aviară a crescut, se menţine tendinţa de scădere“ (citat aidoma din ştirile Realitatea TV/30 mai 2006). Cu toate că a trecut binişor de 90 de ani, Julieta rămâne neclintită în bătaia virusului şi se ţine cu încăpăţânare de acelaşi program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci ale amiezii se iveşte la stradă, adusă de spate, târând de după porţile înalte un scaun şui. Până toamna trecută aştepta să vină vacile. Ea n-avea, da’ nu conta, le aşteapta pe ale altora. Îi plăcea să râdă de ele, fiindcă Europa le-atârnase un biscuit în ureche. Acum îi aşteaptă „pe eştia în combinizon“ să vină să-i stropească bătătura cu maglavais. Găinile i le-au luat. Abia ce-a mai putut să pitească vreo şepte ouă în cutia de la televizor. Zice apăsat: „Mi-or zis să stau cu el dăşchis să aflu în permanenţă ştirile şi să acţionez conform instrucţiunilor!!! No, apă de bună samă, mereţi liniştiţi, le-am spus. Slavă Domnului că s-or dus şi teveul îi stricat de-acu’ tri ani, că altcumva eram de mult la doi meter de-a fundu’“ – îşi face ea o cruce mare, plescăind mulţumită. „Dacă aveam ştiri, aveam io instrucţiuni, da’ n-aveam ouă! Dumneavoastră aţi pitit ceva, dom’ doctor?“ „Nu“ – ridic din umeri ruşinat. „Apă di ce?“ – se răsteşte scurt la mine. „Pentru că al meu merge“ – i-o întorc scurt ca s-o întărât. „No, apă aşa vi trebuie la dumneavoastră oamenii cu carte. Că fără ştiri sunteţi tăţi morţi! Acu’ ăţi fi rămas sărăcuţii de dumneavoastră numa’ cu ouăle lu’ dom’ Năstase“ şuieră ea ţuguindu-şi buzele competent. „Păi nu mai e el, doamna Julieta, c-au pierdut alegerile.“ „No, asta-i bună! ªtiţi că io n-am băgat de samă?“, şi râde în hohote cu toată gura ei fără urmă de dinţi. Răzvan Ionescu