Zbor deasupra unui cuib de cuci, editia a II-a

     

Inclusă în lista de lectură la categoria “Era și timpul să o citesc”, “Zbor desupra unui cuib de cuci” este o carte care consider că ar trebui să facă parte din programa școlară. Conține numeroase metafore și detalii pline de semnificație, care ar putea fi cu ușurință obiectul unor analize literare de bacalaureat. Chiar dacă la prima vedere este o carte ușoară, am simțit că are suficiente subtilități încât să nu înțeleg pe deplin totul, fără să citesc, de exemplu, și alte recenzii. Acțiunea se petrece într-un ospiciu pentru bolnavi mintal. Naratorul-personaj este unul dintre pacienți, de origine indiană – Șeful Bromden. Cunoscut printre pacienți și doctori ca surdo-mut, Bromden de fapt aude perfect, fiind capabil să relateze tot ce se petrece în interiorul clinicii. Astfel, aflăm că instituția este condusă de Sora Ratched, o femeie “de fier”, nemiloasă cu pacienții. Tratamentele aplicate în cadrul clinicii sunt dintre cele mai crude – în special electroșocuri. Ele se aplică inclusiv pacienților cu izbucniri de revoltă specific umane, nu neapărat din sfera bolilor psihice. Cu aceste amenințări și pedepse, Sora Ratched reușește să-și țină pacienții în frâu. De teama electroșocurilor și a stărilor îngrozitoare care le urmează, nimeni nu scoate o vorbă, nu își impune nici un punct de vedere și nu ridică ochii din pământ. Acest lucru se schimbă când în secție este adus McMurphy, un fost deținut de pe plantația de muncă silnică. Ca personaj, McMurphy este un deliciu: lipsit de maniere, de teama repercusiunilor și uneori de un minim de decență, o sfidează pe Sora Șefă, alterându-i imaginea de ființă atotputernică. În același timp, McMurphy readuce “viața” în pacienți, insuflându-le curaj atunci când e vorba de cerutul drepturilor de bază și de sfidarea regulilor absurde ce le sunt impuse. Prin acțiunile și vorbele lui McMurphy, acesta topește pur și simplu autoritatea din jurul său, fiind, într-un fel anti-intuitiv – un salvator al pacienților. Cartea a fost scrisă la începutul anilor ’60. Deși nu se spune absolut nimic și nu se dau indicii despre timpul de desfășurare a acțiunii, “Zborul” se vrea o metaforă a confruntării societății cu reguli prea multe și rigide, cu cei care-și doresc libertate și dispariția constrângerilor – similar situației din Statele Unite, în acea perioadă. Practicile întâlnite în clinică (lobotomie și electroșocuri) și situația politică din țară sugerată în repetate rânduri (un control riguros asupra populației) – anulează eventuale contexte istorice în care am putea plasa acțiunea, sugerând o distopie. Ceea ce mi-a plăcut – pe lângă personajul McMurphy care probabil e unul dintre cele mai mișto personaje din cărți – este tonul general al autorului: senin – în condițiile în care prezintă vieți practic distruse, îngropate în azil. Astfel, reușește să contureze dimensiunea umană a tuturor pacienților, prezentându-ne fiecare caracter în parte, le redă pacienților libertatea temporară, ducându-i într-o croazieră pe mare, ba chiar îi implică în relații romantice. Astfel, pacienții, reușesc, cu ajutorul lui McMurphy, să “fenteze” în repetate rânduri sistemul tiranic impus de Sora Șefă. Cu evidentă întârziere, plănuiesc să văd și ecranizarea, care a fost super-apreciată la vremea ei, având ca protagonist un Jack Nicholson tânăr, în putere. Nu săriți, vă rog! Mai bine mai târziu decât niciodată.