RASTIGNIT INTRE CRUCI. Sau viata si dupaviata lui Vlad Voda caruia norodul i-au zis Tepes (2 volume)

Descriere

Pagini :vol I-332 ;vol II242

Despre roman şi-au spus părerea:
Vasile Lupaşc se mişcă firesc printre figurile impunătoare ale trecutului naţional şi are talentul de a crea o întreagă epocă - plină de evenimente, de personaje proeminente -, de a stabili raporturi între diferitele forţe sociale aflate în luptă, de a pune în pagină înţelesuri istorice, fapte de conştiinţă, tensiuni şi tendinţe ale vremurilor... Şi din tot acest context de întâmplări, povestea lui Vlad Ţepeş capătă forţa unei reprezentaţii teatrale. Prin adevăr, credinţă şi putere de convingere, această istorie poate deveni oricând nucleul unui spectacol de teatru viu, impresionant! Cred că teatrul românesc a câştigat promisiunea unui dramaturg!
Mircea Albulescu, actor
* * *

…existenţă aflată permanent la graniţa dintre bine şi rău, între vărsarea de sânge şi iubirea, uneori înfricoşătoare, pentru un neam oropsit.
Mircea Cotârţă, jurnalist

* * *
Odată cu personajul Mahomed Cuceritorul, norocul meu artistic a făcut să mă întâlnesc şi cu scriitura genialului Marin Sorescu. Sunt de două ori norocos pentru că acelaşi personaj m-a adus, pe zidurile cetăţii Târgoviştei, lângă scriitura lui Vasile Lupaşc.
Nu sunt critic literar dar pot spune ca Vasile Lupaşc a lăsat deja ceva nemuritor atâta timp cât vorbele ţintuite de el au strâns laolaltă într-un spectacol grandios şi memorabil câţiva dintre cei mai mari actori ai Ţării ! îndrăznesc cu modestie, în numele meu şi chiar al celorlalţi actori, să-mi plec fruntea în faţa autorului romanului Răstignit între Cruci şi al piesei de teatru ce i-a urmat!
Ion Haiduc, actor

* * *
Prin forţa expresiei, prin instinct, prin inteligenţă, scriitorul Vasile Lupaşc se află la înălţimea destinului său de învingător.
A ştiut să facă din arhicunoscuta figură istorică a lui Vlad Ţepeş o fiinţă apropiată cititorului de secol XXI, un idol pe care cauţi să-l descifrezi, să-l înţelegi, să-l urmezi…
A adus în discuţie idei ca libertatea, binele, adevărul, sensul social, ostilitatea faţă de orice fel de autoritate nejustificată, faţă de orice tip de agresiune politică…
A ştiut să redea toate faţetele unui personaj istoric complex, amestec de lumini şi tenebre, de vitejie şi tandreţe… Şi a reuşit să arate, într-o succesiune de tablouri tulburătoare, cum acest erou exercita asupra tuturor o fascinaţie puternică, polarizând, într-un fel, acţiunile şi impulsurile celorlalţi… cum radia, pur şi simplu, ceva care-i determina pe apropiaţii lui să i se închine, iar pe duşmani să-i recunoască forţa…
între atâtea legende şi istorisiri aberante, şocante, revoltătoare, create în jurul acestui erou, poate că am uitat să-l iubim pe adevăratul Vlad Ţepeş… iar cartea lui Vasile Lupaşc tocmai asta ne învaţă!
Fresca istorică pe care autorul a creat-o este plină de precizie, de mişcare, de tensiune lăuntrică şi elasticitate şi ne transmite o energie fantastică!
Şi, totodată, ne provoacă o emoţie vie, intensă, deoarece se constituie într-o adevărată chintesenţă de idei etice, politice şi chiar filosofice, principii morale, atitudini umane, sentimente, pasiuni…
Parcurgând toate stările unei existenţe istorice, legendare, luminând toate cutele, toate laturile alcătuirii profund omeneşti a unui mare voievod român, "Răstignit între cruci" reprezintă o cheie sigură pentru cele mai tainice căi ale sufletului şi ale spiritului.
Domnica Ţundrea, redactor Radio România

* * *
în vremurile pe care le trăim, interesul faţa de istoria neamului este destul de scăzut. Sub influenţa puternică a spiritului consumist occidental, românii de azi nu îşi mai dau seama că a cunoaşte trecutul neamului înseamnă a cunoaşte pe părinţi şi strămoşi, a fi mândri, bucuroşi, de faptele glorioase ale lor si ale celor care i-au condus, a le recunoaşte şi aprecia efortul depus pentru atingerea unor idealuri al căror beneficiu a depăşit de multe ori graniţele în care românii au trăit. Apărarea Ţărilor româneşti de hoardele năvălitorilor păgâni (turci, tătari) a însemnat pe de o parte conservarea existenţei româneşti ca neam european creştin, dar într-o măsură la fel de importantă a însemnat o oarecare linişte pentru celelalte popoare europene. Romanul lui Vasile Lupaşc atinge câteva elemente esenţiale în efortul de a pune în lumina adevărului chipul marelui voievod Vlad Ţepeş. în primul rând, abordează evenimentele istorice dintr-o bogată perspectivă literară, mai sugestivă şi mai consistentă, care permite o înţelegere mai clară a acestora. în al doilea rând, spulberând miturile de multe ori aberante scornite în lumea occidentală, îl descrie pe Vlad Ţepeş aşa cum a fost în mod real, încercând totodată şi o justificare sentimentală şi raţională a acţiunilor voievodului, acolo unde au fost mai puţin înţelese. Nu în ultimul rând, prin stilul sau, Vasile Lupaşc reuşeşte să integreze întreaga scriere într-o compoziţie captivantă de talia romanelor de aventura cu cavaleri şi muschetari ale scriitorilor Michel Zevaco şi Alexandre Dumas care au făcut înconjurul lumii atât în forma scrisă, cât şi în forma pieselor de teatru sau film. Pentru cel puţin aceste câteva elemente enumerate mai sus, deşi destul de ocupat de diverse griji cotidiene, am citit „pe nerăsuflate” acest roman şi m-am bucurat că încă mai există oameni de cultură care ştiu să scoată la iveala frumosul eroilor şi voievozilor care s-au jertfit în vremurile dinainte pentru binele întregului neam românesc. Mulţumiri şi felicitări domnului Vasile Lupaşc şi tuturor celor care iubesc istoria neamului şi scot în evidenţă adevărata ei valoare.
preot Constantin Stroilescu

* * *
Cu scopul declarat de a încerca să devină un înaintemergător al necesarei renaşteri naţionale, mânat de un patriotism autentic şi (cumva) anacronic, Vasile Lupaşc, un tânăr român din părţile Târgoviştei scrie un roman uluitor despre Vlad Ţepeş.
E un roman-model care, îndrăzneţ şi parcă sfidător, cultivă idei şi valori fundamentale şi uitate parcă acum – cinstea, altruismul, vitejia, abnegaţia, sacrificiul de sine.
Răstignit între cruci ar trebui să fie o lectură şcolară obligatorie pentru adolescenţi pentru că, totuşi, misiunea şcolii este de a educa, iar în prăfuita programă şcolară, alături de cronici şi cronicari, poate că ar trebui să-şi găsească locul şi această carte dinamică, plină de suspans, cu personaje memorabile şi scrisă într-o foarte curată şi frumoasă limbă literară, fără nici o concesie făcută gustului pentru morbid, licenţios sau trivial.
Victoria Vârtopeanu, profesor limba şi literatura română

* * *
citind „Răstignit între cruci” am descoperit porunca lui Dumnezeu: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta şi vei trăi mulţi şi fericiţi ani pe pământ". Sunt sigur ca bunul meu prieten Vasile Lupaşc va trăi, prin aceasta carte, mulţi ani pe acest pământ, pentru că şi-a cinstit străbunii.
Ovidu Cuncea, actor

* * *
Odată cu personajul Mahomed Cuceritorul, norocul meu artistic a făcut să mă întâlnesc şi cu scriitura genialului Marin Sorescu. Sunt de două ori norocos pentru că acelaşi personaj m-a adus, pe zidurile cetăţii Târgoviştei, lângă scriitura lui Vasile Lupaşc. Nu sunt critic literar dar pot spune ca Vasile Lupaşc a lăsat deja ceva nemuritor atâta timp cât vorbele ţintuite de el au strâns laolaltă într-un spectacol grandios şi memorabil câţiva dintre cei mai mari actori ai Ţării ! îndrăznesc cu modestie, în numele meu şi chiar al celorlalţi actori, să-mi plec fruntea în faţa autorului romanului Răstignit între Cruci şi al piesei de teatru ce i-a urmat!
Ion Haiduc, actor, teatrul Notara

* * *
Un scriitor foarte bun. Textele pe carele scrie sunt foarte uşor de pus în scenă şi foarte uşor de jucat de actori.
Tomi Cristin, actor

în loc de prefaţă
Eram acum câţiva ani la un mare turneu sportiv. Mă încălzeam şi simţeam că explodez de energie. Ştiam că voi câştiga! Am mers în colţul sălii pentru meditaţie. Am închis ochii şi înaintea mea a apărut ca de fiecare dată, câmpia de la Călugăreni cu aerul ei vălurit de căldură. Mihai, voevodul stră-străbunicilor mei, şi-a mânat calul încet între oastea noastră şi turci. Şi-a zmuls zalele, le-a trântit la pământ şi a ţâşnit singur înspre păgâni. Barda lui ajungea dincolo de soare şi năştea între România şi duşmani un zid de netrecut. îmi venea să răcnesc atunci ca şi soldaţii lui Vodă, care simţeau că nu pot fi înfrânţi niciodată. N-am făcut-o…
Dar acea energie incredibilă, sublimă şi acel sentiment că noi putem! mi-a invadat fiecare parte a corpului. Am câştigat lejer şi am ascultat iar imnul Ţării cu pielea zbârlită pe mine. Apoi m-am întors la echipa mea şi am văzut feţe crispate, speriate – „Eu am picat cu un francez… mă rupe! Şi dacă trec de el oricum o iau de la german…” De ce??? De ce gândeau colegii mei aşa? Nici ei nu ştiau… Atunci mi-am dat seama: pentru că nu au învăţat cine sunt ei înşişi, de unde vin, cine au fost înaintaşii lor! Le-am povestit seara la hotel despre eroii noştri care au clădit şi „ţinut” Ţara. Despre oameni care au salvat Europa, lăudaţi de papă şi celebraţi din Viena până în Veneţia sau Madrid. Eram supărat şi mirat că există la noi copii care încep să uite. în seara aceea am început să scriu o mie de cărţi despre o mie de eroi care nu ne lasă să ne simţim inferiori, să pierdem.
Aceasta este prima dintre ele…
Autorul

fragment:
...
I
sprava asta n-am povestit-o încă la nimeni, să nu zică lumea că ne lăudăm şi, mai ales, e vorba de ceva spurcăciuni aşa că ne cam temem ca blestemele lor să nu ajungă şi pe cei care aud povestea. Nu-i vorba, noi şase avem ceva ierburi care ne feresc de astfel de prăpădenii, dar de domniile voastre mi-e milă că prea sunteţi tineri să vă uscaţi aşa într-o noapte sub puterea vrăjilor. Mde... mai bine tac! se sclifosi Stroe, disperat în mintea sa că oştenii l-ar putea opri din meliţat.
Curiozitatea atinsese însă cote mult prea înalte printre ascultători şi fiecare ochise deja în gând câte o babă desfăcătoare de farmece sau câte o biserică la care să meargă a doua zi dis-de-dimineaţa pentru ceva danii care să-i ferească de necazuri şi duhuri necurate.
- Acum mai bine de zece ani, Vlad Vodă Dracul ne-a însărcinat pe noi cinci cu o slujbă de mare însemnatate şi tare primejdioasă: trebuia să mergem, neştiuţi de nimeni, cu câţiva saci de galbeni la unul din capii ienicerilor din Edirne şi să-l convingem a începe o răscoală în capitala imperiului. Asta era partea uşoară a slujbei dată de Vodă! Mai greu era că nu puteam umbla pe drumuri ştiute şi trebuia să trecem Dunărea pe la Smârcurile Gheenei, un loc ferit de oameni, pe unde se zicea ca sălăşluieşte Mistreţu’ Mistreţilor, zis şi Gogoşaurul - o lighioană blestemată, văr bun cu Scaraoţchi.
? Era mistreţ, Domnule? întrebă fascinat unul din tinerii străjeri.
? Nu! Era arici! Păi, ce vrei să fie? Era un fel de mistreţ, da’ stai să vezi! într-o noapte când tocmai credeam că am scăpat cu bine spre malul Dunării, numai ce văd ieşind din apă o dihanie de mistreţ cum n-am mai pomenit. Mare cât doi urşi.
? Chiar cât doi? nu-i veni să creadă tânărului străjer.
? Şi încă dintre cei mai mari, conţinuă Stroe netulburat. Cum iese dihania din apă ne-am făcut una cu pământul să vedem ce are de gând. Numa’ ce-l văd că se ridică în două picioare ca omu`, scoate un ştergar şi începe să se zvânte de apă. Atunci, pe fratele Mihnea, de mirare, l-a apucat sughiţu’. Asta ne-a fost! Sarsăilă ne vede şi se repede la noi. Eu, care eram mai în faţă,
i-am ieşit–nainte cu iataganul în mână. Sărăcia de mistreţ se săltă iarăşi în două copite şi, când să-i retez colţii, mă izbeşte în vintre cu un picior de jos.
? Hai, bre! Pai ce, stătea acu doar într-un picior? insistă tânărul încă neconvins.
? Nu, frate! Mă pălise cu al cincilea picior, ăla de-l ţinea ascuns sub coadă să nu-l văz eu!
? Domnule Stroe, reveni tânărul, mata nu cumva le cam...
? Ia mai taci, bă, îl întrerupse pe necredincios un străjer mai vârstnic, lung cât o prăjină şi uscat asemenea, abia abţinându-se să nu râdă. De lighioanele astea am auzit şi eu, dar nu m-am încumetat a mă lupta cu ele, prea erau fioroase!
De fapt, pentru toată lumea - cu excepţia celor mai tineri - fusese clar încă de la început că Stroe le va servi una din snoavele sale înflorite şi ameţite care îl făcuseră la fel de celebru ca şi faptele sale de vitejie. Despre acestea din urmă nu-l auzise încă nimeni vorbind, iar cei care-l cunoşteau mai bine, ştiau că sub masca de fanfaron a viteazului luptător se ascundea de fapt un om modest şi chiar timid. Iubea însă snoavele şi farsele pentru că, adesea, cu ajutorul lor, descreţea frunţile celor lângă care trăia şi care, ca şi el, în afară de lupte şi asprimile vieţii de soldat, nu prea găseau multe motive de bucurie.
? Pe mata te văd mai înţelept între toţi, îi mulţumi Stroe lunganului pentru susţinere, şi poate le mai împărtăşeşti şi ăstora mici din tainele luptei cu spurcăciunile. Cum pe mine mă doborâse, continuă el povestirea, fraţii Marcu şi Mihnea îi săriseră în cap lui Gogoşaur. Când m-am dezmeticit, scârnăvia se scutura ca apucat de tremurici şi cavalerii zburau când încoace, când încolo, atârnaţi de câte-o ureche a Gogoşaurului, fiecare. Tocmai când gândeam că aripile dezastrului se coboară peste noi, s-a înfăptuit minunea!
Pauza lăsată înadins de Stroe părea să-şi fi făcut efectul. Soldaţii care nu se ţineau cu mâinile de burtă de atâta râs, căscau atenţi gurile în aşteptarea finalului.
? Fratele Ler, care-i mai trecut prin d-astea decât noi toţi la un loc, şi-a scos repede...
? Paloşul şi l-a spintecat! nu mai avu răbdare tânărul,
? Ne! pălăria! Ştia el de pe la pustnicii cei făr’ de vârstă că Mistreţu’ Mistreţilor şade blând ca un miel şi ascultă tot ce-i zici dacă–i legi ceva pe ochi să nu mai vază…. Şi-atunci, Ler, curajos cum îl ştiţi, odată se-avântă cu pălăria lui mare în mână şi
i-o-ndesă pe ochi pocitaniei. Să vezi atunci minune nemaivăzută! Porcul se lasă uşurel pe vine, pipăie uşor cu coada şi cu mâinile împrejur să nu s-aşeze pe ceva tare şi se lungeşte cât e de mare, cuminţel pe spate. A mai tremurat aşa, de încordare, oleacă, apoi s-a-nmuiat şi a început să fluiere încetişor. Măiculiţă! De pe buzele groase şi păroase se pornise un cântecel cum numa’ o zână poate să scornească. Asta era ultima lui încercare, şi mai, mai să ne termine. Noi, neobişnuiţi cu aşa primejdii ale sufletului, am rămas trăzniţi şi după o clipă jucam toţi trei ca fermecaţi. Mihnea şi Marcu se ţineau în braţe cum numa’ la baluri împărăteşti am mai văzut şi dănţuiau ca purtaţi pe valuri. De mine, ce să zic? Am prins de-odată a merge spre Ler şi nu pricepeam de ce nu mă ia el la dans!
? Şi domnul Ler dansa, bre? fu curios un alt străjer.
? Tocmai, că el ştia că-i lucru necurat şi de la-nceput îşi vârâse în urechi o bundiţă de oaie ruptă-n două ca să-ncapă mai bine. Voi aţi auzit de el că-i limpede la minte şi în cele mai grele lupte. Aşa şi-acu! Pleosc! Mă cârpi c-o palmă peste ochi de am crezut că nu mă mai scol. Vezi bine că altfel nu mă putea scoate de sub puterea vrajei porceşti! „Scoală, frate, şi sui-te pe balaur, că nu-i lucru curat! Să-l ţii strâns cât îi şoptesc eu la ureche un descântec care pe loc îl cuminţeşte şi să nu-i cază pălăria de pe ochi că duşi suntem de pe faţa pământului!”, îmi zice el. Ce să fac? Ascultai porunca şi mă suii pe porc. Numa’ ce-l văd pe Ler că se-ntinde jos lângă pocitanie şi-i şopteşte la ureche blând, ca la o mândruţă:
Ochi de purcică,
Mică, frumuşică,
Cântec de soi
Pentru-aşa purcioi.
Să se ivească,
Să se-adeverească,
Pentru lighioane,
Peste patru toamne,
Pui de purceluşi,
Mici şi jucăuşi,
Ca să te aduni,
Să nu te răzbuni!
Pe la casa ta
C-o mândră purcea,
Să te veseleşti
Pân’ la bătrâneţi!
Ho!
? Şi-a mers, domnule? îşi continuă tânărul şirul întrebărilor.
? Şi-ncă cum! Acum vreo săptămână, am primit carte de la Gogoşaur. Zice că s-a măritat cu o purcică din ograda unui creştin. Au ei ceva probleme cu fiul cel mic care se trage mai mult în partea lui tac-su şi mai pleacă de-acasă cu săptămânile, da-n rest e bine! Mai ajută bătrânilor din sat la munci, mai se sfătuieşte cu oamenii în pricinile cele de cu toate zilele şi de vreun an iese şi la horă cu oamenii dumineca. Ce mai, e în rând cu lumea!
Râsul sănătos al oştenilor, la care se alăturase imediat şi zănatecul de soare primăvăratec care se tot hârjonea cu pâlcurile de clopoţei şi toporaşi din curtea castelului, părea să fie rostuit la Hunedoara de când lumea şi pentru totdeauna. Iar dacă n-ar fi fost armele de pe umerii soldaţilor şi caii pregătiţi mereu pentru marşuri şi campanii lungi ai fi putut jura că de război nu auzise nimeni încă, prin acele părţi.
Stroe ştia însă că războiul există şi că-l aşteaptă. Pe el şi pe ai lui. Iar pentru asta avea nevoie ca oamenii de lângă el să-l înţeleagă şi mai ales să-l îndrăgească. Doar aşa putea conta pe ei în clipele cele grele ale luptelor. Şi pe lângă asta, îi plăcea la nebunie să pălăvrăgească...
Cărbunele-ncins din pomete şi inima ruptă în patru
Cu săbii întinse pe spete - aşa fu lumea lui Dracul!.