Cu dragostea la control

     

O fi Katie Fforde una dintre cele mai apreciate scriitoare de romane de dragoste din Marea Britanie, dar romanul ei "Cu dragostea la control" nu a reusit sa ma prinda. Si nu pentru ca am depasit etapa chick-lit, ci pentru ca, probabil, trebuia sa mai astept cel putin 10 ani inainte sa citesc cartea aceasta. Desi scrisa simplist, cu un limbaj pe intelesul oricui - exceptie facand termenii maritimi - cartea pare a se adresa unui public matur. Si prin public ma refer strict la femei. Dora refuza sa se complaca intr-o casnicie de forma, lipsita de pasiune, astfel incat, atunci cand simte ca relatia ei exact spre punctul acela se indreapta, decide sa ii puna punct si sa isi refaca viata departe de familie si de gura lumii... pe o barja, sub aripa ocrotitoare a lui Jo, mama cele mai bune prietene a ei. Nici Jo nu sta prea bine la capitolul dragoste, sotul ei parasind-o din senin pentru o femeie mai tanara si mai frumoasa (cum altfel?), pe cale sa ii ofere un copil. Cele doua protagoniste, Jo si Dora - mi-a luat ceva pana am retinut care este care - trebuie sa invete sa se descurce singure, barbatii parand a fi ultima preocupare pentru ele... pana cand apar in scena Tom si Marcus. Am tot dat peste carti a caror concluzie este ca dragostea apare cand si unde te astepti mai putin si ca niciodata nu e prea tarziu sa te (re)indragostesti, dar parca aceasta este cea mai slaba dintre ele, desi premisa pare interesanta: doua femei singure, din generatii diferite, locuind pe o barja ancorata pe Tamisa, sunt nevoite sa isi infrunte temerile si sa porneasca intr-o calatorie pe mare pana in Olanda, unde trebuie facuta revizia ambarcatiunii. In aceasta calatorie vor fi insotite de mai sus-mentionatii Tom si Marcus, acesta din urma fiind insotit, la randul lui, de mai tanara iubita. Pare complicat? Nu e. Lucrurile decurg extrem de previzibil, ceea ce nu m-ar fi deranjat daca personajele ar fi fost unele agreabile. Nu imi explic de ce, dar nici ca ar fi putut sa imi pese mai putin de soarta acestora. Nu mi-a placut stilul in care a fost scrisa (sa fie oare si traducerea de vina?): prea insipid, replici care se vor haioase, dar care esueaza lamentabil. Pe scurt: romanul lui Katie Fforde m-a cam plictisit. Abia asteptam sa il termin ca sa pot sa incep o alta carte, dar nu ma tragea inima deloc spre lectura. Si tineti minte ca vorbim despre un roman chick-lit, placerea mea vinovata. Off! Cred totusi ca parerea mea ar fi fost usor diferita daca as fi citit cartea in engleza. Ce ma face sa cred acest lucru? Titlul original al cartii este "Going Dutch" - pe cat de potrivit, pe atat de greu de tradus. Nu de alta, dar expresia in romana este "a plati nemteste", deci nu are nimic de-a face cu olandezii. Cine stie cate astfel de expresii nu si-au pierdut farmecul in urma traducerii? Poate ar trebui sa ii mai dau o sansa autoarei, dar in engleza, de data aceasta.