La inceput de drum : ghid pentru invatatori si parinti

Descriere

A devenit o tradiţie ca atunci când un copil sau un adolescent are dificultăţi, să acuzi de ele educaţia pe care a primit-o în familie sau �neglijenţa şi delăsarea� părinţilor săi; o asemenea atitudine, caracteristică celei de-a doua jumătăţi a secolului XX şi care transpare din ce în ce mai mult prin măsuri judiciare, are meritele ei: ea atrage atenţia asupra dezastrelor ignoranţei; ea îi încurajează pe părinţi să se intereseze de problemele de educaţie; mulţumită ei va veni vremea când adolescenţii, vor primi înainte de a părăsi şcoala, cîteva noţiuni de psihologie şi pedagogie, menite să facă din ei altceva decât nişte educatori întâmplători. Dar nici această concepţie nu este lipsită de primejdii.
Ea îi culpabilizează pe părinţi, aproape pe toţi părinţii, sau cel puţin îi scufundă în nelinişte. Teama de a proceda rău, teama de a rata o educaţie, nu creează în jurul copilului o atmsferă sănătoasă.
Educaţia nu se face în afara societăţii. Responsabilitatea părinţilor în cadrul educaţiei este imensă dar nu este totală. Dincolo, şi în afara părinţilor, există lumea: prietenii, şcoala, mijloacele de informare în masă. într-o formă sau alta, răspunderea formării tinerilor dincolo de copilărie a fost întotdeauna, în tot cursul istoriei, problema întregii comunităţi. în civilizaţia noastră societatea delegă familiei o parte din puterea ei. Dar ea rămâne mereu prezentă şi se manifestă prin intermediul unor presiuni variate. Primii specialişti în psihologia copilului îl studiau seperat, ca şi cum ar fi fost posibil să disociezi copilul de anturaj. în ultimii ani am învăţat să-l readucem în mediul său, să considerăm că dificultăţile sale, aparent individuale, erau în realitate nişte maladii de familie. în curând va trebui să lărgim studiul la medii cu mult mai vaste iar sociologia va trebui să-şi aducă pe deplin contribuţia.
Cei doi poli ai educaţiei sunt dezvoltarea şi limitarea. Societatea nu tolerează creşterea liberă şi dezordonată a unei fiinţe omeneşti. Ceea ce cere ea este transmiterea, într-o scurtă perioadă educativă, a imperativelor sale, a cuceririlor sale acumulate de secole. în câţiva ani un copil trebuie să devină o fiinţă socială adaptată. Iar procedeele utilizate nu diferă prea mult de cele ale grădinarului care vrea să obţină o plantă frumoasă, viguroasă şi îngrijită. El nu are la îndemână decât două soluţii, aproape contradictorii: îngrăşământul şi foarfeca. îngrăşământul stimulează creşterea, foarfeca o limitează şi o ordonează.
Tot astfel, preocupările educatorilor au oscilat întotdeauna între doi poli opuşi: să lărgească orizontul cunoştinţelor şi, totodată, să-l limiteze. Să afli, să înveţi, să înţelegi şi să asimilezi cât mai multe cunoştinţe este unul din aspectele esenţiale ale edeucaţiei, care trebuie să fie o descoperire perpetuă. Dar pe de altă parte, ea trebuie să fie şi o asceză. Copilul învaţă să-şi domine pornirile, să-şi limiteze pasiunile şi cutezanţele. Nu se mai crede astăzi deloc că ignoranţa ar fi avut virtuţi, dar aşa se credea cândva.
Obiectivul meu nu-l constituie aici discutarea şi compararea valorilor acestor concepţii, ci numai reamintirea faptului că de-a lungul secolelor cele două sarcini care le corespund au fost încredinţate �grosso modo� una şcolii şi cealaltă familiei. în antichitate şcoala împărtăşea cunoştinţe: gramatica, retorica, matematica, în timp ce familia, păzitoarea tradiţiilor ancestrale, opera în locul copilului trierea adevărurilor pe care urma să şi le însuşească. în evul mediu, amândouă sprijinindu-se solid de biserică, universitatea procura ştiinţa scolastică, iar familia procura morala de cavaler sasu de postăvar. Această dualitate impregnează puternic educaţia din zilele noastre.
Educaţia este factorul de integrare socială. Totuşi, în ultimul secol s-a schiţat o importantă transformare. într-o societate rigidă, locul copilului era dinainte evident şi delimitat. Sub impulsul marilor transformări datorate revoluţiei industriale şi democratice, societatea burgheză, mai receptivă, a început să sugereze posibilităţile de ascensiune socială datorate meritului personal sau mânuirii eficace a banilor şi a regulilor sociale, şi mai puţin datorate susţinerii prin capriciile unui mare senior. Astfel, educaţia capătă un alt sens; ea devine unul dintre elementele statutului social, ea este cea pe care îşi bazează ambiţiile. Şcoala împrăştie cunoştinţele şi le certifică prin diplome confirmabile, puternice instrumente de acces în posturi superioare. Din partea ei familia veghează mereu la formarea morală, dar preocupată de păstrarea sau de ameliorarea statutului ei social, ea acordă din ce în ce mai multă grijă rafinamentului manierelor, care sunt şi ele un semn de �recunoaştere� sau marca unei caste. Cunoaşterea a cedat locul �culturii�, iar educaţia unei �bune educaţii�; combinaţia acestor noi elemente determinând nivelul integrării sociale.

Astăzi: în căutarea unui crez

Trebuia să aşteptăm a doua jumătate a secolului XX pentru a observa apariţia unui fenomen nou, care răscoleşte toate modurile noastre de gândire: invazia operată de mass-media, factorul educativ la fel de puternic ca familia şi şcoala. Aducând fiecărui copil un aflux imens de informaţienecontrolată, el favorizează răspândirea maximă a cunoştinţelor şi contestarea maximă a valorilor sociale şi morale. Familia şi şcoala sunt puse amândouă sub semnul întrebării în ceea ce priveşte calitatea lor de surse de educaţie.
Astfel se observă din ce în ce mai mult influenţarea reciprocă a rolurilor lor: familia îşi pune din ce în ce mai puţin amprenta asupra adolescentului, ea rămânând un mediu de securitate pentru primii ani mulţimită legăturilor afective din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai mărturisite, iar şcoala asistă la contestarea până şi a rolului său cultural.
însăşi noţiunea de �cultură�, vagă şi relativ dezinteresată, este discutată ca fiind legată de societatea noastră. Şcoala, prin intermediul opţiunilor şi al orientărilor, tinde să-şi asume un rol strict utilitar şi să devină instrumentul integrării profesionale şi sociale la toate nivelele.
într-o viziune optimistă, mass-media � mai ales televiziunea şi internetul � ar deveni un mijloc de a-i aduce fiecăruia un supliment de conoştinţe dezinteresate şi, poate, o indicaţie asupra moralei sociale acceptabile astăzi.
Acest tablou nu este absurd şi poate că în acest fel societatea de mîine îşi va găsi echilibrul. S-ar putea totuşi considera că-i lipseşte avântul. Idealul �comunicării� şi al �integrării sociale� nu poate fi deloc suficient. Trebuie s-o ţinem minte când observăm că astăzi mulţi tineri sunt, mai mult ca niciodată, şi cum spunea Jules Romains într-un sens foarte larg, în căutarea unui crez.