Tehnici narative in opera lui M.Sadoveanu. Metode moderne de predare in gimnaziu

Descriere

Mihail Sadoveanu a parcurs peste o jumătate de veac de evoluţie literară, cu opţiuni pe formule narative diferite, moderne. Opera sa, impresionantă nu numai prin numărul mare de volume publicate, este aceea a unui rapsod cu o capacitate de evocare epopeică rar întâlnită. A debutat masiv cu trei volume de povestiri (Povestiri, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu) şi un roman (Şoimii), în 1904. Până la izbucnirea primului război mondial, fecunditatea debutului a rămas constantă: în fiecare an au apărut, sub semnătura prozatorului, cel puţin un volum de povestiri, pe lângă alte scrieri, printre care traduceri, note şi impresii. între diferitele tendinţe literare şi diversele formule narative moderne ce s-au manifestat în proza interbelică, Sadoveanu a rămas egal cu sine însuşi, monumental prin viziune şi originalitate, în spiritul traditiei şi specificităţii noastre naţionale. între legendă şi spirit baladesc, evocarea sadoveniană străbate întreaga noastră istorie socială şi naţională, eroică sau zbuciumată de luptă pentru apărarea fiinţei nationale sau de conflictele dintre razeşi şi boierii ce au împuţinat moşia ţăranului, sărăcindu-i pe oameni. �Viaţa ca text�, în formularea lui Nicolae Manolescu, sugerează cel mai bine atitudinea sadoveniană faţă de naraţiune, înteleasă ca vizând un text nesfârşit, pe baza unei imaginaţii care pretinde mereu apelul la re-povestire (istorisire), şi care capătă astfel funcţia de eliberare a imaginarului, toate povestirile (istorisirile) stând într-o ramă mai mult sau mai puţin pronunţată. Din considerente metodologice, problematica romanului sadovenian nu ne interesează în această abordare, decât în contextul în care identificăm structuri specifice istorisirii în interiorul textului, aspect, de altminteri, specific pentru ceea ce numim sadovenizare. Putem chiar vorbi, în acest sens, de o atitudine a scriitorului faţă de text, care presupune o permanentă întoarcere la procedeul istorisirii. Sadoveanu scrie ca şi cum ar vrea să transforme discursul narativ într-o istorisire continuă, încadrată (frecvent, dar nu obligatoriu) de o ramă specifică. lar acest aspect se datorează faptului că el a fost mereu conştient de elaborarea Modelului, pe care îl vom întâlni în marile cărţi, dar care va fi prefigurat şi în majoritatea celorlalte texte. Acesta este şi motivul pentru care el s-a întors frecvent asupra scrierilor sale, prefâcându-le şi astfel îmbunătăţindu-şi modelul, particularitate sesizată de Monica Spiridon: �Semnalam anterior ca Sadoveanu a fost realmente torturat de daimonul prefacerii de texte, şi că o parte din operele sale se prezintă sub haina textului care interpretează alt text, nu neapărat literar. Nicolae Manolescu a demonstrat, într-o carte fundamentală, că, în desfaşurarea ei cronologică, literatura lui Sadoveanu ilustrează o migraţiune lentă din prezent şi din lume spre universul imaginar al cărţii."1 Se observă, mai departe, o persistenţă a textului sadovenian de a se oglindi narcisiac (în sens gidian), adică de a se confrunta cu o paradigmă, cu o imagine în oglindă. E un mecanism rafinat, afirmă Monica Spiridon, care se întâlneşte în marile scheme narativ-discursive din toate literaturile; analiza pe care o va face autoarea în acest sens se va opri la Nunta Domniţei Ruxanda, �roman", dar de mică întindere, text în care se remarcă faptul ca istorisirea este strâns legată de firul naraţiei, de drama ei epică, reuşind să o concentreze, să o rezume parţial, inclusive să o şi anticipeze. Lucrarea de faţă însă nu va viza relaţia text-model2, în spiritul programului lui Harold Bloom la care se referă autoarea citată şi care arată că la baza literaturii ar sta �angoasa influenţei". Bloom insista asupra caracterului tautologic sau reductiv al operelor literare tiranizate de existenţa modelului cultural, scriitorul fiind efectiv copleşit de ideea amară că nu este primul pe scara creaţiei, că mereu trebuie să se raporteze la ceva şi la cineva. Se ajunge, astfel, ori la �repovestirea� operei, ori la reducţia ei la altceva. Modelul istorisirii sadoveniene presupune acea asimilare şi filtrare potrivit manierei specifice sadoveniene; mai mult, departe de a trăi �angoasa influenţei", Sadoveanu imaginează totul (indiferent de posibila sursă: istorică, folclorică, livrescă, experienţă mijlocită sau nemijlocită) din nou, re-organizând un imaginar existent, după liniile ordonatoare ale propriului imaginar. Nu e vorba doar de transcrierea unor mari cărţi (populare, liturgice, orientale, roman de curte medieval etc) analizate din perspectiva sadovenizarii, într-un studiu deosebit de interesant, Sadovenizând, sadovenizând, de către Petru Ursache, ci de întreaga operă sadoveniană care elaborează un asemenea imaginar bazat pe re-imaginarea unor imaginare deja existente.