Damnare

     

Cu riscul de a-i supara pe fani, as putea spune ca s-a stricat orzul pe gaste. Ca sa fiu mai precisa, cartea avea o ideea de plecare foarte generoasa (mitul ingerului cazut impletit cu o poveste de dragoste eterna si tragica fixata intr-un cerc blestemat de reincarnari succesive), care insa a fost facuta praf de o executie slaba. Nu spun ca autoarea n-ar avea talent, pentru ca o idee ca asta sugereaza talent, dar lipsa de “mestesug”, de experienta intr-ale dezvoltarii unei povesti a facut ca actiunea sa treneze nepermis de mult, iar personajele sa fie doar schematice, bidimensionale. Ca cititor, am simtit o mare frustrare de fiecare data cand in sfarsit se ajungea la un punct in care aflam cate ceva, dar apoi totul era lasat in coada de peste, fara explicatii, fara adancime. Punctul de plecare a fost bine planificat, plasarea in spatiu e grozava: actiunea are loc intr-o scoala de corectie dotata cu garduri ghimpate, cladiri ca niste buncare, o biserica transformata in sala de sport cu bazin de inot de dimensiuni olimpice si un cimitir gotic. Dar actiunile si sentimentele personajelor par lipsite de motivatie, de o logica oarecare. Avem o perspectiva narativa unica, cea a lui Luce, personajul principal, o tanara de 17 ani, care se indragosteste de doi baieti diferiti, fara a se hotari prea clar cu care isi doreste sa fie pana la urma. Ea este terorizata de niste umbre pe care le vede si din cauza carora copilaria i-a fost marcata de tratamente psihiatrice, stim ca-si iubeste parintii si ca acestia o iubesc pe ea, desi, avand in vedere ultimele evenimente care au adus-o la noua ei scoala, se tem de ea. Cumva, autoarea nu reuseste sa impuna un ritm naratiunii, sa te convinga sa simpatizezi cu personajele, sa te faca sa doresti sa ramai in lumea fictionala creata de ea si dupa ce ai terminat de citit cartea. Multe lucruri pur si simplu nu se leaga in poveste, astfel incat aceasta sa devina un tot unitar. Un exemplu este scena caderii ingerului in cimitir. Este lasata balta. Unde a disparut ingerul ulterior? Nu am aflat nici de ce se aflau acolo si cei doi baieti care o iubesc pe Luce, Daniel Grigori si Cam. Ei ce facusera de erau pedepsiti? Ni se da povestea cu picnicul Lucindei cu Cam si intalnirea cu sarpele care o oripileaza pe fata, apoi aflam ca baiatul ii ofera un medalion de aur cu un sarpe. Ei, si ce? Ea ba il poarta, ba nu il poarta, dar care e legatura cu povestea, cum afecteaza asta povestea, ei bine, asta nu prea aflam. Doar franturi de cate ceva. Apoi este lectia aceea de religie a domnisoarei Sophia care iar nu prea se leaga. Este pur si simplu tuflita in poveste. Apoi imposibilitatea Lucindei de a spune nu atunci cand asta vrea, ceea ce o face sa para un soi de plangacioasa egoista. Daca luam scena dinspre final, unde punctul culminant ar trebui sa fie batalia dintre nefilimi, care se pare ca sunt de doua feluri: mai viciosi si mai putin viciosi (adica sunt “cazuti” in grade diferite), atunci putem spune ca explozia e un biet foc de artificii. Nu ni se prezinta batalia, ci o urmarim pe Luce fugind sa se ascunda, pentru a fi salvata apoi de Daniel. Mda, ce sa spun!? Sindromul Twilight (vezi volumul “Eclipsa”, dar macar acolo avem parte de o scena de batalie ca la carte). La capitolul plusuri, as putea spune ca din cand in cand mai apar cateva glumite bune, ceva jocuri de limbaj, dar nimic iesit din comun. Per ansamblu, este o lectura decenta, dar pe mine nu m-a convins prea tare sa citesc si restul seriei, care are 4 volume. M-am desprins foarte usor de universul fictional al cartii, ceea ce pentru mine e un semn de rau augur. Cine a zis sa nu judeci o carte dupa coperta avea mare dreptate. Coperta este fabuloasa. Pur si simplu nu trebuie sa mai citesti cartea ca sa intelegi ideea. Inclin sa cred ca artistul care a conceput si realizat copertele seriei a inteles sa-si faca treaba mult mai bine ca autoarea.