Izgonirea din iad

Descriere

IZGONIREA DIN IAD este o colectie pamfleturi politice, editoriale, memorii de calatorie.

"Salutară este inițiativa Alinei TACU de a descrie într-o carte curajoasă situații ale unor vieți opozante, trăite de autoare, în două ”realități” paralele, dar ale aceluiași spațiu și timp.
Pe de o parte avem descrisă realitatea românească unde, datorită unor ipocriți ce au pus mâna în mod perfid, fraudulos, pe guvernare după ’89, viața pentru rândaș decurge din ce în ce mai anevoios, împovărată de griji, necesități imediate, rate la bănci, șomaj și disponibilizări în masă, în timp ce guvernanții, foști comuniști, securiști și torționari ai disidenților anti-comuniști de dinainte de pseudo-revoluția românească, duc o viață paradisiacă și fac legea într-o țară unde societatea își dorea atât de mult eradicarea comunismului.
Pe de altă parte, autoarea descrie aproape pictural, poetic, realitatea kuweitiană, unde, datorită unor circumstanțe fericite, dar și din cauza unor factori morali, etici, adânc imprimați în conștiința arabă, fiecare nativ poate fi părtaș la o bucățică din împărația lui Allah.
Bineînțeles că în ambele realități există în egală măsură atât avantaje cât și dezavantaje, dar parcă, lecturând Izgonirea din iad, realizăm din ce în ce mai frapant faptul că avantajele în România sunt registered trademark și aparțin transparent doar celor ce au furat cât au putut din patrimoniul național, dar și din buzunarele poporului și care cu nerușinare dezinvoltă conduc țara și deseori, cu o nesimțire ieșită de sub orice tipare ale bunului simț, se declară public ca fiind revoluționari și patrioți.
Alina TACU ne dezvăluie teribilul adevăr despre o Românie cu potențial cultural, turistic, economic, care, datorită exploatării perfide și rău intenționate, a fost aruncată în deznadejde, mizerie și colaps. Autoarea ne vorbește în deplină cunoștință de cauză atunci când face referire la comunism și post-comunismul instaurat după ’89. Familia ei a suferit crunt datorită comuniștilor și a sistemului, tatăl ei, Alexandru TACU, fiid o victimă a închisorilor comuniste, iar fratele, Mălin TACU, fiind executat de securiștii ceaușiști. în condițiile date este de înțeles atitudinea și răzvrătirea autoarei vis-à-vis de plaga ce a dominat și domină încă țara și dorința căutării unui paradis, chiar și străin, unde să își aline suferința provocată de semenii de același neam.
însă nici autoarea, dar nici noi, cititorii prezentului volum, nu înțelegem datorită cărui fapt ocult, lucrurile merg din ce în ce mai rău într-o țară cu un potențial de invidiat. O fi oare din cauza karmei sau datorită faptului că românul este mult prea răbdator și fără curajul acțiunii așteptând de la alții să facă ceea ce el însuși ar fi necesar a face pentru schimbarea situației, dar fară curajul de a realiza cu adevărat o revoluție, fie ea și economică sau culturală și care, marionetă fiind, se lasă manipulat de orice politician ce îi promite – nu îi și dă neapărat – un mic și-o bere.
Autoarea ne determină să ne punem întrebări existențiale – pe aceea dintre noi care suntem în stare – precum: și totuși, pe cine am putea da vina (la asta ne pricepem) pentru starea deplorabilă în care a ajuns cu lejeritate o țară ce ar fi putut, dacă s-ar fi conservat și exploatat corespunzător patrimoniul moștenit după loviluție, egala economic măcar țările europene estice? Am putea acuza mâna de hoți și escroci, exploatatori ai semenilor, ce s-a instaurat la putere și care în succesiunea lor de la un mandat la altul sunt tot mai rapaci, sau pe românul de rând care nu are curajul să ia atitudine și să se revolte, care așteaptă cu capul plecat în rușine, sclavie și sărăcie? Probabil că starea faptică este rezultatul unui melanj propice și fericit, am putea spune, dintre tupeul jegos al unora ce ajung parlamentari și afaceriști de success – care știu să exploateze prostia celorlați, fricoși și ușor de manipulat – și ignoranța membrilor societății românești.
Parafrazând, am putea afirma că Românul s-a născut dormind și oricâte îndemnuri la deștepare i s-ar adresa, el tot nu se deșteaptă, dar nici nu se trezește, preferând a rămâne veșnic într-o stare onirică, așteptând cu umilă smerenie ca vreun sfânt, vreo cuvioasă Parascheva sau chiar milostivul Dumnezeu însuși să-i îndese în traistă și eventual să îi mestece îmbucătura.
Izgonirea din iad este o carte ce pe parcursul lecturării ne răscolește sentimentul răzvrătirii împotriva semenilor ce conduc țara, dar și împotriva celor de rând care nu sunt în stare să se deștepte la realitate și să declanșeze o reală revoluție, nu neapărat armată, cât una bazată pe solidaritatea și unitatea maselor.
Iar dacă mai există încă naivi ce cred că loviluția din ’89 a fost revoluție, pot fi acuzați, cu ușurință, de imbecilitate. Se poate proba această afirmație foarte simplu. în primul rând românul nu e în stare de a declanșa o revoluție, starea lui fiind cea de marionetă perfectă, a unei păpuși de cârpă (nu de lemn sau vreo altă esență contodentă), dar care are cap de lemn, putred, deci inofensiv și care se manipulează prin procedeul simplu de tragere-a-sforilor.
Drept urmare, acele afecțiuni maligne ale societății comuniste românești, precum: mita, corupția, nepotismul, clevetirea, trădarea, dezinformarea, panicarea maselor, pentru a căror eradicare unii au plătit sincer cu viața în ’89, au renăscut într-o nouă lumină, post-decembristă și au căpătat dimensiuni exacerbate și trasparente, înfășurând letal populația României.
Cartea Alinei TACU este un jurnal de impresii dobândite în urma unei vieți trăite într-o țară pur comunistă, comunistizată și mai acerb după ’89 de către un Iliescu rău intenționat și răuvoitor ce a derutat și mai grav mentalitatea nației, dar și un jurnal de călătorie pe niște meleaguri ale bunăstării unde oamenii uniți în idealuri și sentimente au știut să profite de pe urma resurselor naturale ale țărișoarei ce o populează, reușind a declanșa un ”boom” economic demn de salutat.
Din scriitura autoarei reiese că și în România ”boom”-urile (a se citi ”tunurile”) economice sunt frecvente, doar că sunt individuale sau de grup și au ca scop principal și singular acela de a spori ”economia personală” a vreunui raptor de parlamentar sau afacerist cu intenții politicianiste.
Cartea, încă de actualitate, nu surprinde însă momentele de ultimă oră, fiind o colecție de articole pe care autoarea le-a publicat în diverse ziare și reviste naționale în urmă cu câțiva ani, în acea perioadă în care Băsescu nu-și arătase încă intențiile veninoase și apărea ca o victimă a comuniștilor pur sânge.
însă dacă dorim a fi sincer obiectivi cu privire la analiza politicianului român, plecând de la studierea în primul rând a tipologiei românului și a mediului socio-cultural de proveniență al policitianului, vom realiza că toți oamenii politici, dar absolut toți, au rămas la fel, au (și vor avea) aceleași intenții și urmăresc aceleași scopuri personale, devenite, în condiții impuse de situație, de grup, oligarhice, debitează aceleași prostii și spun minciuni identice, dar uneori cu alte cuvinte. Acest lucru este rezultatul unui fapt relativ simplu. în primul rând românul nu este obișnuit cu ”puterea”, cu ”forța de a conduce” care dă unui lider autentic o măreție și o demnitate îmbinată cu acea mărinimie ce se revarsă asupra membrilor comunității pe care o are în oblăduire și a căror interese trebuie să le reprezinte. Or românul, provenit dintr-o societate săracă, defectuoasă, ajuns într-un post de diriguire va încerca să își ascundă frustrările cauzate de neajunsuri personale, incultură și incapacitate, prin pozarea într-un om important, impozant, înstărit. Disimularea acelor frustrări se realizează, la politicianul român, prin acumularea de averi fabuloase ce îi permit acestuia să își etaleze ”valoarea” printre indivizi de aceeași speță sau în fața ”publicului” ruinat, și nu prin demonstrarea vreunor calități deosebite în ”arta de a conduce”. Acumularea averilor frauduloase se face în schimb în detrimentul societății din ce în ce mai nevoiașă.
Și chiar dacă, prin absurd, s-ar găsi cineva care să aibă intenții sincere de restabilire a situației incerte în care se află țara, ori nu va ajunge în parlamentul românesc niciodată ori, odată ajuns, va fi degrabă re-inițiat în adevărata artă a conducerii românilor, iar în cazul eșuării re-inițierii, va fi eliminat. Trebuie să reliefăm faptul că cei ”aleși” în organul legislativ al României sunt persoane selectate după niște criterii definitorii, îndeosebi personaje deja corupte sau cu un potențial ridicat de venalitate, impregnate cu sindromul raptului și care nu își pot permite să ”arunce primii piatra”.
Referitor la Kuweit, deducem că autoarei îi place acolo, dar uneori, putem lectura în Izgonirea din iad, blamarea ușoară a unor aspecte ale religiei patriarhale musulmane și nu concepe starea de supunere la care sunt osândite femeile arabe. însă este posibil ca tocmai această religie autoritară împletită cu credința statornică să fie cheia prosperității kuweitiene. Credința reală și sinceră în Allah îi determină probabil pe arabi să fie uniți sau să își ajute semenii chiar de alte naționalități, fie ei și indieni veniți să muncească ca ”sclavi” pentru emir, șeici, kuweitieni de rând, dar care se lăfăie în paradisuri petroliere. Posibil din cauza credinței sincere în Allah cei bogați au grijă de cei săraci și le dăruiesc din surplusul personal, sub formă de zakat (caritate). Din cauza dragostei reale și sincere într-o forță superioară, instanță transpersonală, ce se transpune la nivel uman în dragostea neinteresată față de semeni, poate determina o femeie kuweitiană la un gest firesc – pentru mentalitatea acelei țări – să își dăruiască BMW-ul (ultimul model), imediat ce îl câștigase la tombolă, unui necunoscut ce se afla prin preajmă (și indian pe deasupra).
Și în România se întâmplă astfel de minuni caritabile. Și în România Becali ctitorește biserici cu scopul vădit de a fi sanctificat și oferă bani sinistraților și sărmanilor cu scop de a-și consolida electoratul în cursa pentru europarlamentare. Și în România apar la TV sărmani, suferinzi ori copii cu boli aproape incurabile sau cu talente deosebite ce au nevoie de ajutor imediat, dar și aceștia sunt ajutați de cele mai multe ori tot de sărmanii din popor ce donează, din puținul pe care îl au, în conturi uneori false, iar banii folosiți în alte scopuri decât cele declarate, ori chiar dacă vreun milionar (în euro) român donează o mică parte din suma necesară pentru cauza respectivă, o face clar în scop promoțional, de îmbunătățire a imaginii personale în fața potențialilor alegători pentru cine știe ce poziție politică.
Așadar, pe de o parte avem dăruirea și credința sinceră în Allah – Alina TACU ne previne însă că și în Kuweit, ca peste tot în lume, sunt nereguli, abateri și cu siguranță, obiectivi fiind, există multe cazuri de ipocrizie și falsitate, dar probabil nu atât de acerbe și transparente –, pe de altă parte ipocrizia creștin românească de masă. Am putea concluziona că tocmai bigotismul impus de dictatura religioasă musulmană îi fac puternici pe kuweitieni, dacă luăm în considerare că principalul factor al decăderii unor mari civilizații ale lumii (ex. Egiptul antic) a fost cel al renunțării la religie și la credința într-o forță superioară protectoare.
Probabil că renunțarea la religie sau încercarea de înlocuirea a ei cu o alta sau cu altceva duce la incertitudine, destabilitare, vulnerabilitate, distrugere, iar credința comună, unită, sinceră țin oamenii statornici și îi fac în stare de realizări uimitoare.
Unitatea și dorința de prosperitate colectivă, îmbinată cu resursele, nu neapărat materiale, dar și intelectuale și spirituale, respectul de sine, reflectat în respectul pentru ceilalți, i-au determinat pe japonezii și pe nemții distruși după cel de al II-lea Razboi Mondial să devină super-puteri în economia mondială, caz reîntâlnit în situația kuweitienilor după atacurile irakienilor.
Dorința colectivă de a ieși din letargia economică, le dă putere chinezilor aflați actualmente în plin ”boom” economic sau pe kuweitienii descriși în Izgonirea din iad. Avântul economic nu se realizează prin minuni cerești, ci prin efort colectiv (similar celui propovăduit de propaganda comunistă, dar care ar putea fi adaptat capitalismului real).
în România sentimente de respect, solidaritate, dragoste necondiționată față de celălalt lipsesc aproape cu desăvârșire, iar dacă ele rareori apar, acest lucru se datorează tot vreunui scop josnic sau a fricii infantile, idioate și ipocrite de altfel, comprimate în sintagma “a putrezi în iad!”. Din acest motiv se înghesuie, probabil, sute de români la Sfânta Parascheva unde se calcă în picioare, se înghiontesc, se înjură și se aburcesc să ajungă a atinge în zi de Sfântă Sărbătoare moaștele preafericitei. Și, majoritatea, merg acolo cu gânduri uneori necurate, gen: “să moară capra vecinului”, “să dea boala-n vecinu’ Costică că prea s-a haladit țăranu’…”, ”Ajuta-mă Doamne și dă-mi un Audi Q7 alb, ca pentru valoarea mea…”, ” Ajută-mă Fecioară Maria să câștig potu’ ăl mare la 6 din 49…” etc. etc. Probabil că nimeni nu se roagă sincer pentru bunul mers al lucrurilor în general, pentru schimbarea situației dezastruoase a țării.
Posibil ca rugăciunile “civilizate”, făcute la unison să îi pun pe arabii din Kuweit în rezonanță cu energiile prosperității din divinitate. în alt registru, fără a face o analiză detaliată a religiilor sau credințelor, putem aminti în spațiul European, de nemți, care au realizat de multă vreme că nu închinăciunile sterpe la stâlpi, ziduri, statui sau icoane îi refac economic (mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial amintit anterior), ci truda conștiincioasă (fapt întâlnit și la japonezi), bisericile, templele devenind, așa cum ar fi de înțeles în acest mileniu al intelectului, obiecte turistice de importanță arhitecturală.
în orice caz, Alina TACU ne sugerează să percepem diferențele de mentalitate dintre două spații antagonice, în special ca mentalitate. Pe de o parte România, o țară cu resurse naturale incredibile, populată majoritar de escroci, aspiranți la parvenire, lași, părăsiți de Dumnezeu, iar pe de altă parte, Kuweit, o țară binecuvântată de Allah, cu resurse petroliere, dar și animată de o nație dornică de transpunerea și adaptarea paradisului coranic, la necesitățile terestre.
Cartea este o lectură plăcută și interesantă ce ne dezvăluie aspecte nenumărate, dureroase ale unei nații cu o conștiință adormită sau hipnotizată și căzută într-un fel de somnambulism sau letargie și care ar fi trist să nu se mai trezească la realitate, în pragul unei europenizeri forțate, inadecvate datorită faptului că e posibil a nu se realiza prea curând o alienere la standardele impuse de Uniune, a unei Românii ce reușește să teleporteze instant milioane de euro, din fonduri destinate dezvoltării economice, în conturile unor politicieni și afaceriști corupți, într-o țară în care taxele sunt mai mari decât venitul populației în antiteză cu sistemul de taxe aproape inexistent din Kuweit sau China și unde se realizează explozia economică la care sperau și românii visători post-revoluționari. Dar partea de lectură captivantă este din acele capitole ce se referă cu precădere la fascinantul Kuweit, la redarea mirajelor arhitectonice, ambientale, tradiționale împletite cu modernitatea vest-europeană și americană sau descrierea deliciilor culinare ce te fac să salivezi.
Alina TACU își iubește țara și încă mai speră într-o îndreptare miraculoasă a situației. Autoarea s-a autoexilat temporar în Kuweit, nu din cauza carențelor culturale a României, nici din cauza celor economice, ci datorită mentalităților comuniste persistente și a “idiocrației” politice naționale. Dovada acestui fapt sunt articolele admirative ale autoarei vis-à-vis de talentele și geniile românești ce își fac simțită potența creatoare, nu în spațiul mioritic îmbâcsit de invidie și nerecunoaștere, cât în țările ce au conștiința realei valori.
Dar se pare că în România Domnul mai mult a luat, lăsând românul cu credințele lui sterile, în sărăcie, pe când în Kuweit, oamenilor ce știu să își exploateze șansa oferită, Domnul dăruiește cu generozitate. Insha`Allah"

Edi APOSTU

”Mărturisesc faptul că, deşi sunt legat de presă unghie şi carne, am clipe când mă apucă sastiseala. Ce-i cu cearşaful ăsta de vorbe, cu spoiala de informaţii despre greve, despre pleve, din Parlament , din Pakistan şi dracu mai ştie de unde? Sufletul meu e mai de preţ, îmi zic atunci, să-mi caut (numai) de el. Ei bine, dacă am şansa să citesc o carte de pamflete politice ca cea a Alinei Tacu, îmi trece aiureala asta şi îmi aduc aminte că sunt şi zoon politikon, cu îndatoriri şi iubire de semeni.
Fiică de disident autentic (făcut în universul concentraţionar comunist şi dovedit cu acte şi fapte, iar nu ouat de presă sau de propriile declaraţii), cu un frate ucis la vârsta de şaptesprezece ani de Securitate, ea însăşi urmărită informativ de la 13 ani şi cunoscând îndeaproape încă din copilărie mizeriile totalitarismului, Alina Tacu este o intransigentă prin destin şi prin fibră. Aş apropia-o ca intransigenţă şi ca fel muşcător de a scrie de poeta Ileana Mălăncioiu (Alina însăşi este o poetă notabilă), dar fără pleasna muntenească şi fierea acesteia, deşi o anume umoare neagră se simte la ambele. Tot astfel, prin capacitatea de a coborâ în bolgiile răului, de a analiza cloaca postcomunistă se aseamănă cu Ştefan Agopian, cel din primul deceniu de după ’89, însă Agopian era mai „lucrat” în laborator, mai luxuriant, până spre baroc. O altă filiaţie, din multele care s-ar putea face, ne duce către Valeriu Gherghel şi ironia sa rece. La Alina Tacu însă lipseşte stilul academic al acestuia, deşi trimiterile culturale subtile sunt şi la ea îndestule, dar nu epatează, iar recele ironic nu ajunge să fie cinic.
Autoarea nu devine cinică (deşi realitatea românească şi, probabil, ”hirea” părinţilor din părinţi ne trag pe mulţi dintre noi către cinism şi băşcălie balcanică), pentru că este o implicată – social, patriotic, dar mai ales sufleteşte. Cine o cunoaşte, ştie ce afirm. Pamfletul şi ironia ei sunt de esenţă eminesciană: amestecate cu amărăciune. La un moment dat, pornind la drum să ne mai arate una din feţele răului, autoarea se opreşte o clipă, parcă obosită în faţa nesfârşirii faunei teratologice româneşti, şi se devoalează: „... cu aceeaşi amărăciune în faţa scenei imunde” (Almanache 1 mai). Aceeaşi amărăciune se întrevede peste tot în publicistica eminesciană. Rîsul băşcălios şi bălăcăreala sunt străine celor doi; ei sunt prea îndureraţi de ce văd, ca să şfichiuiască subţire, dâmboviţeneşte.
Alina Tacu are capacitatea de a merge la temelia răului, la talpa-iadului, ca să spunem mai pe româneşte, cum autoarei îi place să amestece neologismul pur cu vorba neaoşă (fără s-o ia peste arătură însă niciodată, cum, din păcate, fac atâţia condeieri în presa actuală). Vede cauzele răului, le defineşte şi taie cu stiletul ironiei reci, necruţătoare. Nu întâmplător declară că îi place umorul sarcastic al lui H. R. Patapievici şi citează din acesta (articolul Pe cai mari).
însă există şi destule momente când ajunge la exasperare, e demolată de prea multă felonie, prostie şi impostură. Şi atunci vituperează în stilu-i amar, de arhanghel neîndurător, unforgiven. Iată un fragment, care arată capacitatea autoarei de a integra faptele istoriei: „Asemenea plăgilor supuroase urâte şi vitriolante, lăsate de Dumnezeu prin mesagerul său Moise asupra Egiptului, Securitatea comunistă şi-a deschis în existenţa noastră intimă şi fundamentală alchimia abatoarelor morţii.
Paradoxal, acumulările de indivizi nespălaţi moral şi fizic pînă la insuportabil, nu au fost convocaţi de o lege, de o convingere habotnică sau de un geniu al selectării. Ei au venit singuri, conform temperamentului, ca o categorie reprimată generaţii de-a rîndul de timiditate şi de pofte sexuale şi criminale refulate, în ritmul dictat de vocaţia pentru crimă.
Dezmăţul s-a amplificat în anii abdicării, cînd clasa lipsită de cea mai elementară formă de bun simţ şi educaţie, a năvălit cu obielele nespălate pe covoarele persane ale Casei Regale. Aici, cu aroganţa bestiei investită brusc cu putere, şi-a fluturat sfidător rudimentele paleontropice batjocorind cu superioritatea pistolului simbolul nobleţei poporului român. După care istoria s-a scris cu baioneta în sînge proaspăt, cu vieţile oamenilor din închisorile şi lagărele de exterminare, unde deţinuţii deveneau material didactic folosit pentru antrenarea crimei şi menţinerea urii”(O resemnare contagioasă). Concentrată şi teribilă istorie a României de după război, surprinsă în amara ei involuţie criminală! Recunoaştem aici şi vehemenţa din cărţile domnului Alexandru Tacu Zeletin, căci am vorbit mai sus de filiaţii, dar, desigur, prima filiaţie care se impune de la sine este cea cu tatăl.
Autoarea porneşte mai de fiecare dată de la un fapt cotidian, de la o ştire de gazetă. Sunt alese cu precădere acele lucruri, care nu necesită analize alambicate, în care se pierd stolurile de analişti, ca până la urmă să ouă o mărgică de sticlă colorată. “Nu dau detalii tocmai pentru a generalize şi a lăsa un câmp mai larg de interpretare” spune Alina Tacu (în Pe cai mari). Ea alege faptul relevant, cu adevărat important şi care vorbeşte de la sine. Acesta poate fi moartea Patriarhului Teoctist, oripilantele crime din tabloide, posibila eliberare a lui Miron Cozma (care între timp a avut loc), dubla indemnizaţie pentru înmormântare (Valoarea ortului la aleşii poporului), unul din cele mai bune articole, care m-a făcut pur şi simplu să fiu invidios pe autoare), o declaraţie sau alta a lui Ion Iliescu, zisele şi făcutele altor “actori” politici (Patriciu, Remeş), dar şi chipul unui puşcăriaş imund, “orator” semănând teribil cu parlamentarii noştri (în bucata Stănciugel; Geo Bogza afla un astfel de nebun la închisoarea Văcăreşti. Respectivul era tare ocupat, căra apă toată ziua, numai că găleata nu avea fund; la fel şi politicienii noştri sunt teribil de ocupaţi, dar cară apă cu ciurul).
Acumulate aceste fapte, sub ochiul necruţător şi condeiul (e un fel de a spune, mai corect “sub tasta”) alegru şi inspirat duc, într-o carte extrem de unitară, la imaginea iadului numit România, un tărâm în care emanatul Iliescu “din haznaua discutabilă a economiei sociale” devine îndrumătorul naţiunii, unde parlamentarii umblă cu ţucalu-n cap, unde toţi vor să-şi umple “acele pungi niciodată pline”, unde sudoarea grea de intelectual proletar şi ura glandulară stăpânesc spiritele malefice.
Lăsând cititorului plăcerea lecturii, fără a-l “dirija” inutil, să mai spunem un lucru. Unele întâmplări politice se vor perima ori s-au perimat deja. Unele personaje poate s-au şi pierdut pe drumul colbăit al istoriei recente (şi al “omului recent”), însă aici importantă este scriitura, stilul autoarei, şarmul virulent al observatorului implicat. Toate aceste calităţi justifică adunarea acestor articole în paginile cărţii.

Două vorbe şi despre secţiunea finală a cărţii. Fiind profesoară de limba engleză în Kuweit, Alina Tacu scrie pagini foarte interesante despre această ţară şi, în general, despre civilizaţia arabă. Pentru noi lumea arabă e un deşert de informaţii, când nu e umplut cu cele cu tentă politică sau răuvoitoare de-a dreptul.
Autoarea se vrea un fel de corespondent nepolitic (deşi acest lucru, ştim bine, nu se poate până la capăt), dezinhibat şi nescrobit în preconcepţii. De fapt, Alina Tacu e o europeană autentică, comentând lejer oameni, obiceiuri şi tradiţii. Asta nu înseamnă că nu are atitudine, ca în următoarele observaţii despre iubire la musulmani: “Un carusel al sentimentelor înăbuşite în frustrări şi mai întotdeauna acoperite cu burga, acea bucăţică de pînză ce lasă doar ochii la vedere. Singura formulă în care poţi întîlni dragostea adevărată în ţările arabe sunt căsătoriile mixte. Trebuie să amesteci doi dumnezei pentru a găsi fericirea.”
Dacă mai adăugăm şi frumoasele fotografii ale autoarei, avem reţeta unui grupaj ce poate stârni interesul oricărui cititor.”

Radu PĂRPĂUȚĂ