Cum s-a facut de-am ramas la cratita

Cuprins

"O luptã-i viata, deci te luptã", a spus un poet, sau un filozof, nu mai stiu, antrenatã fiind în lupta cu sotul meu. Cãci asta e noua menire a femeii - sã demonstreze cã e egalã cu bãrbatul, si chiar cã-i este superioarã. în competitie, generatia mea a intrat încã de la grãdinitã, când noi, fetele, încercam sã smulgem bãietilor din mânã pistoalele, pentru a domina si noi dusmanul imaginar, dar n-am avut aliate în doamnele educatoare - ne-au dat peste mânã - si-am pierdut. Ciudatã mai este si mintea femeii, mi-am zis eu încã de-atunci: în loc sã actioneze în favoarea semenelor, se pune de-a curmezisul.

Nici mai târziu nu s-a schimbat mare lucru în raportul bãieti-fete: mergeam împreunã la scoalã si voiam sã avem note mai bune decât ei, dar niciodatã timpul liber, pentru învãtat, nu era la fel distribuit pentru toti. Noi, fetele, trebuia sã ne ajutãm mamele sã spele vasele, sã punã masa, sã aspire praful, lucruri mãrunte în aparentã dar care ne secau de vlagã. Dar luam si noi premiul întâi. Lucrurile s-au desfãsurat astfel, într-o luptã cu arme inegale, cunoscând amplificãri si dramatizãri pe mãsurã ce cresteam, pânã când noi, fetele, ne-am cãsãtorit.

Dintr-o datã - continuarea in carte.

din Cuprins

Poarta nouã a egalitãtii.
Despre mândrie.
Curat emancipare.
Mitul femeii inteligente.
Ambitia.
Bãrbatii: nu gospodine în blugi, ci parteneri.
Compãtimirea, liant feminin.
Despre orgoliul masculin.
Geaba vreti voi emancipare, cifrele vorbesc!
"Nu putem cãlãri amândoi acelasi cal"
Halal egalitate!
Despre prejudecãti.
Frumusetea, termen relativ.
Fete bune, bãieti buni
Coalitie pãguboasã
Luptã-n vânt.
Dincolo de cuvinte.
Invidia, apã murdarã.
Despre demnitatea casnicei.
Bârfa, ca armã
Extremismul egalitãtii.
Despre locul potrivit.
Solidaritatea, cuvânt necunoscut.
Frankenstein, în variantã femininã.
De ce se tem bãrbatii?

Descriere

Tatãl meu, Dumnezeu sã-l odihneascã, avea o vorbã: "Ce-ti trebuie facultate, tot la cratitã ajungi!" Tata, filozof anonim, hârsâit la scoala vietii, stia el ce zice dar mie mi-a trebuit un sfert de veac pentru a-i întelege afirmatia. As putea spune cã era chiar un vizionar, tata, pentru cã iatã, femeile, dupã ce au fluturat vreun secol steagul luptei pentru egalitate, fraternitate, solidaritate au înteles cã se luptã cu ele însele, pânã la urmã, cãci încercând sã demonstreze cã pot fi si mame si gospodine dar si buni manageri îmbrãcati în costum si-au furat singure cãciula. în loc sã delege bãrbatului o parte din sarcinile gospodãresti, asa cum era indicat, pentru cã si ele porneau spre serviciu dimineata, femeile si le-au asumat în continuare si pe acestea si în plus si pe cele de la serviciu, fiindcã, nu-i asa?, trebuia sã demonstreze cã le pot face pe toate bine. Chiar foarte bine. Au zburat bãrbatii? Au zburat si femeile. Au mers bãrbatii la rãzboi? Au mers si femeile. Au operat bãrbatii? Au operat si femeile. Au crescut copii bãrbatii? Ei, bine, nu prea, ca sã nu fiu categoricã, fiindcã pe ici, pe colo au mai fost cazuri. Au fãcut mâncare bãrbatii? Ei bine, nu prea, dar femeile au fãcut în continuare desi operau si ele, precum bãrbatii.

Asta-i marea bãtãlie pierdutã, a femeilor: au vrut egalitate cu bãrbatii, o au, dar pe umerii lor a rãmas toatã gospodãria Terrei si zãu cã aceasta cântãreste greu! Pentru cã n-au stiut, nu s-au priceput, nu le-a trecut prin cap sã rostogoleascã o parte din greutate si pe umerii bãrbatilor lor. Smecheri, bãrbatii le-au fãcut loc femeilor pe scaunele societãtii si le-au delegat sarcini fãrã a prelua însã mai nimic din ale femeilor. Mai mult, pentru acest schimb inechitabil femeile au fost chiar recunoscãtoare si multã vreme s-au bucurat de izbânda falsã.

Cartea de fatã, cu acest titlu aparent jucãus, ascunde o realitate cumva amarã: orice-am face, oricâte titluri academice am avea nu vom reusi sã fim egale cu bãrbatii atâta timp cât sarcinile gospodãresti, educatia copiilor, îngrijirea pãrintilor rãmân tot în sarcina noastrã. Adunate sub condei autoironic mai degrabã decât ironic, eseurile publicate în revista Femeia între anii 2000-2003 (si în almanahul omonim, 2002) la rubrica "Picãtura de venin", nu au deloc pretentia - Doamne fereste! - de a da lectii sau de a detine adevãrul absolut. Sunt însã la fel de actuale ca în urmã cu un deceniu si reunirea lor aici sper sã ne scuture putin si sã ne dea de gândit, spre a ne opri un pic din competitia cu noi însene din care tot noi iesim învinse dacã nu învãtãm sã si delegãm, nu numai sã preluãm sarcini, dacã nu învãtãm sã ne educãm la fel fetele si bãietii, pentru ca si bãrbatii sã ajungã la "cratita" rezervatã nouã asa cum si noi am ajuns la "scaunul" rezervat lor. Fãrã acest schimb echitabil, în spiritul real al unei egalitãti de sanse - nu numai pe plan profesional ci si al schimbãrii mentalitãtii cum cã numai femeia trebuie sã se ocupe de gospodãrie, cresterea copiilor, gãtit etc., îndeletniciri reunite sub titlul generic "cratitã", toate cuceririle noastre, toate drepturile câstigate, sunt anulate, egalitatea de sanse e doar un concept utopic iar vorba tatãlui meu, filozof anonim, "Ce-ti trebuie facultate, tot la cratitã ajungi!" va deveni ea adevãr absolut.