Exuvii (ediția a V-a, de buzunar)

     

La Simona Popescu, scrisul, departe de a avea drept scop reconstituirea unei lumi exterioare, este un refugiu, scrisul ca evitare a vidului, ca solutie a umplerii golului care ameninta sa o anihileze. Scrisul ca posibilitate de a pastra momente din viata care, altfel, risca sa se piarda – la 12 ani, de pilda, este trista din cauza ca nu va mai reusi sa-si aminteasca lumea exact asa cum era in acel moment, incercind, ca exercitiu, sa memoreze toate detaliie infatisarii mamei sale, asa cum a fost ea intr-o zi anume zi. Scrie deci, de frica, recunoaste ca scrie pentru copilul care a fost cindva si care ar putea sa o inteleaga. Mai tirziu insa, isi da seama ca pasiunea pentru scris ascunde in ea nu numai izbavirea, ci si „stigmatizarea”.

     

Simona Popescu face din decorul sarac si cenusiu, proletar-industrial al comunismului autohton, in care se inscriu existenta copilului si viata lui de familie, fundalul unui fabulos univers interior. Acesta se naste foarte devreme, la primii ani, si va fi apoi explorat minutios, intr-o autoscopie ce sustine procesul scrierii. Exuvii impresioneaza puternic prin autenticitate. O carte puternica si intensa ce consacra, as spune, un scriitor, fara riscul de a-l oficializa.

     

O alta carte de un lirism aparte este cea a Simonei Popescu, Exuvii, o carte despre identitate, despre amintiri, conturind in paginile sale un alt portret al artistului, al scriitorului.