Căluții mei, căluți frumoși

Stilul lui McCarthy este si aici inconfundabil. Cei care iubesc proza ce nu se supune rigorilor dictate de gramatica si de ortografie vor gasi in Calutii mei, caluti frumosi destule satisfactii. Aparenta simplicitate, naturaletea dialogurilor nemarcate grafic si taiate dupa ritmul respiratiei, descrierile poetice care evoca liric timp si spatiu, oferind un revers lumii brutale in care doar cei puternici razbesc, dar mai ales frazele construite in asa maniera incit surprind si provoaca – sint toate elemente ce pot echilibra balanta, compensind „usuratatea” intrigii.

Descopar fascinat, la prima lectura, dar mai ales la recitire, ca natura nu asigura numai cadrul unde se desfasoara acele confruntari inevitabile, singeroase. McCarthy nu evoca peisaje. Peste suprafete de necuprins cu mintea, oamenii lasa urme trecatoare, ca praful de creta. Rumoarea vintului, urletul coiotilor, grindina si pinda soimilor constituie formele menite sa articuleze intentiile si reflexele personajelor ce-si tin mereu privirea atintita spre obstacolul imposibil de cucerit: linia orizontului.

Cormac McCarthy struneste si imblinzeste cuvintele, asa cum struneste personajul principal, John Grady, caii salbatici. Cuvinte simple, propozitii scurte, percutante. Metafore cind nici nu te gindesti. La fel, ironii. Dar mai ales un personaj – Peisajul. McCarthy cladeste din hirtie viziuni ample ale preriei, ale savanei cu ierburi, plante, riuri si dealuri golase sau stincite, ceruri si lumini de parca esti intr-un basm. Basmul granitei dintre Texas si Mexic. Aici peisajul exista ca sa innobileze actiunea, sa-i confere lumina si stralucire, ca o oglinda care amplifica frumusetea.

John Grady nu se sinchiseste de scoala, religie, legi, ierarhii sociale. Vorbeste limba cailor – pentru McCarthy calul reprezinta animalul desavirsit – si isi urmeaza propria natura neimblinzita, ca o jivina maiestuoasa prin savana.

Însă parcurgerea unui roman precum Căluții mei, căluți frumoși (în ireproșabila traducere a Iuliei Gorzo, o obișnuită a marelui roman american) îl reinstaurează pe McCarthy în postura uzuală de mare prozator, un prozator cu suflu și gust pentru întinderile nesfîrșite ale preriei. Ca și în cazul Drumului (care îi aduce, în 2006, Pulitzer-ul), există un declanșator al acțiunii – aici este vorba despre înstrăinarea fermei părintești, acolo, despre o realitate apocaliptică – dar esența textului rămîne călătoria. [...] Cert e că romanul lui McCarthy (primul din Trilogia Frontierei), descins asumat din tradiția faulkneriană, nu ocolește solemnitatea. Într-un fel, senzația a ceva impunător care se desfășoară (adică se descuamează) în fața cititorului, ca și în fața protagoniștilor, este dată de plasarea acțiunii într-un topos atît de vast, încît e greu să-l cuprinzi fie și cu mintea, dacă nu cu privirea. Apoi, frusteţea scriiturii nu este nici ea un simplu artificiu stilistic: omul, în mijlocul ilimitatului, devine deopotrivă puternic și vulnerabil. Călătoria fără țintă este (ca de atîtea ori, și totuși mereu actual) o călătorie spre înăuntru. Ingenioasa pendulare a romanului se realizează între natura imuabilă – pe care McCarthy o fixează în tușe de o frumusețe covîrșitoare – și omul care poate să piară în următoarea clipă.