Confesiunile unui tînăr romancier

     

Eco nu credea ca va scrie vreodata un roman. Era convins ca ii lipseste talentul pentru o asemenea intreprindere. Asta pina in ziua in care o prietena care lucra la o mica editura i-a cerut sa scrie o povestire politista, iar el i-a spus ca daca ar scrie un roman politist, acel roman ar avea peste 500 de pagini si actiunea s-ar petrece intr-o manastire medievala. (…) Si asa a inceput sa scrie Numele trandafirului. N-a avut nevoie sa se documenteze, fiindca toata documentatia o avea in cap de pe vremea cind se ocupa de literatura medievala. A descris o manastire inexistenta, careia insa i-a desenat planul de nenumarate ori, ca sa stie cit putea dura un dialog, de la o incapere la alta. Unii cititori i-au spus ca au vizitat manastirea lui si nu le venea sa creada ca ea nu exista. Altii erau convinsi ca manuscrisul gasit, al carui text e „transcris” in carte, a existat cu adevarat, desi era inventia lui Eco, ceea ce-l face pe autor sa incerce sa gaseasca raspuns intrebarii de ce credem in existenta personajelor de roman, desi stim ca sint inchipuite, si de ce plingem la sinuciderea Annei Karenina. Pentru ca, zice Eco, in romane personajele chiar exista, iar ceea ce li se intimpla nu poate fi pus sub semnul indoielii. Stim ce face si ce gindeste un personaj mai bine decit stim ce i se intimpla celei mai apropiate persoane din viata reala.

     

De fapt, Umberto Eco a creat o „hiperlume” teoretico-literara in expansiune, alcatuita din lumi fictionale, lumi teoretice, lumi semiotice, „intra-lumi” – in sensul de lumi intertextuale, romane, eseuri, tratate, traduceri, teorii ale traducerilor, meditatii, pagini de jurnal intelectual, colaborari la hebdomadare sau mensuale, o lume autosuficienta fie si la cel putin un etaj al existentei ei. Enorm de multe idei se intretaie si se regasesc in acest spatiu foarte confortabil, foarte inteligent si foarte deschis.

     

Confesiunile... de acum sint, pare-se, conferintele de atunci si, fiind interesante foc, se citesc ca pe apa. Seducator de inteligente, intrigante in interogari, stupefiante in afirmatii, ele sint suficient de acrobatice si de efervescente pentru a imprieteni la catarama subiectivitatea experientelor scriitoricesti cu obiectivarile teoreticianului hitru.

     

Tehnica preciziei, cum am putea-o numi, din care Eco recunoaste a-si face un titlu de glorie, se afla la originea confuziei donquijotesti a atitora dintre cititorii (...) care, in ziua de azi, compatimesc pasnic, e drept, cu personaje inventate, cind nu tin sa se comporte cu tot dinadinsul la fel cu ucigasii din politiste, aplicindu-le celor din jur trucurile imaginate de romancieri sau scenaristi. Romancierii din alte timpuri recurgeau, ei, la tehnici care ii avertizau pe cititori ca totul e fictiune sau procedeu literar. Realismul lor nu mergea atit de departe, incit sa-i determine pe cititori sa confunde realitatea si fictiunea si ii scutea de „efectul Werther”, dupa numele pe care i l-au dat unii, sau, cum prefer eu sa-i zic, de „efectul Don Quijote”.

     

Teoretician recunoscut, Eco nu plonjeaza in morga posibila a omului care citeste si scrie de-o viata, ci stie sa fie amuzant. (…) Tonul cartii nu este atit de aplicat precum cel din Romancierul naiv si sentimental (Orhan Pamuk), pentru ca se simte cercetatorul obisnuit sa diagnosticheze, sa faca statistici si analize. Totusi, Umberto Eco stie sa-l mentina accesibil atit cititorilor „din placere” (sau naivi, cum ii prezinta Pamuk), cit si celor obisnuiti sa citeasca si printre rinduri (cititori sentimentali, dupa clasificarea turcului).