O carte cuminte, despre un filosof (cu)minte : Soren Kierkegaard

Descriere

Numeroşii comentatori ai operei lui Kierkegaard susţin că acesta nu ar fi un filosof în adevăratul sens al cuvântului. Stilul de gândire şi preocupările lui se deosebesc fundamental de metodele utilizate şi obiectivele propuse de filosofii dinaintea lui. Felul în care Kierkegaard îşi prezintă ideile se deosebeşte de cel al lui Descartes, Spinoza, chiar si de al lui Locke şi Berkley. Subiectele care au fost centrul atenţiei în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea nu se numărau printre subiectele care îl interesau pe el. Pentru a vedea însă cum se diferenţia el de ceilalţi filosofi şi în ce constă noutatea pe care o aduce, trebuie să aruncăm o privire asupra contextului filosofic în care se încadrează apariţia lui.

Vom vorbi, în cele ce urmează, despre doi mari filosofi la care Kierkegaard se raportează totuşi, în ceea ce priveşte morala şi religia.

Către sfârşitul secolului al XVIII-lea Immanuel Kant (1724-1804) dezvoltă o doctrină cu care doreşte să acopere lipsurile empirismului si raţionalismului. El caută o bază mai solida pentru doctrina sa, plecând de la critica şi analiza puterii de cunoaştere umane. Atitudinea sa filosofică se va numi criticism iar prin ea, Kant caută să stabilească limitele şi valabilitatea conştiinţei. El ne arată că omul are posibilitatea de a avea cunoştinţe apriorice, independente de orice experienţa şi acest lucru îşi are originea în natura puterii de cunoaştere umane, căci omul dispune de anumite tipare în care lucrurile lumii externe dar şi a lumii noastre interioare trebuie să ,,intre’’ pentru a putea fi cunoscute. Formele spaţiului şi timpului fac ca toate percepţiile date în simţurile noastre interne si externe, pe care Kant le numeşte intuiţie, să ne apară ca având locul lor în spaţiu şi ca depănându-se în timp. Pe lângă aceste forme apriorice ale intuiţiei (spaţiul şi timpul), spiritul mai posedă şi alte forme apriorice ale intelectului, numite categorii. Prin categorii omul face ordine in haosul datelor intuiţiei strângându-le în noţiuni. Categoriile şi formele intuiţiei sunt condiţiile oricărei cunoaşteri. în acelaşi timp cunoaşterea este posibila deoarece exista o lume înconjurătoare pe care o cunoaştem prin aceste forme. Nu putem cunoaşte însa natura în sine a lucrurilor înconjurătoare aşa cum sunt ele fără formele spiritului nostru. Obiectul ştiinţei este lumea aşa cum ne apare , nu cum este ea în sine. Kant stabileşte dreptul şi siguranţa ştiinţei în anumite limite care o fac valabilă în lumea trecută prin tiparele noastre dar o şi limitează la ea. Kant vorbeşte şi despre ,,idei’’, ideea de suflet, ideea de lume şi ideea de Dumnezeu. Acestea nu intră în domeniul ştiinţei, ele nefiind dobândite din experienţă. Filosofia şi teologia se ocupă de ele dar trebuie să fie conştiente că prin acest lucru ies din sfera cunoştinţelor general valabile. La Kant legea morala e unică, fiindcă ea exprimă principiul formal practic al raţiunii pure. Legea morală este forma voinţei, deci este nu numai a priori ci şi sintetică. Ea uneşte voinţa pură, care este forma, cu voinţa empirică, care este conţinutul, materia. Legea morală este necondiţionată şi nu este de natură empirică, este un fapt al raţiunii. Voinţa este pură şi este independentă de condiţii empirice. Ea presupune în mod necesar libertatea. Pe lângă postularea libertăţii voinţei, după Kant, moralitatea avea implicaţii pentru dogmele fundamentale ale religiei. El susţinea că noi suntem conştienţi de datoria noastră morală de a promova ,,binele cel mai înalt’’şi implicit de a urmări propria noastră perfecţionare morală. Totuşi, nu putem să ajungem la o perfecţionare morală înaltă prin eforturi proprii. Ea poate fi privită însă ca fiind realizabilă, ceea ce în opinia lui Kant postulează existenţa unui agent suprasensibil care să garanteze că eforturile noastre nu sunt în van. Această perfecţionare morală nu se poate realiza într-o viaţă de om deci trebuie să acceptăm existenţa nemuririi sufletului.