Generalul armatei moarte (ediție de buzunar)

     

Facind bilantul, acest prim roman (caruia, printre altele fie spus, i-a placut sa treaca des prin tipar – exista in varianta a peste 40 de limbi) al scriitorului albanez Ismail Kadare nu afiseaza maniere controversate si nici nu indurereaza peste masura pentru ca nu e de tip vizual si pentru ca nici nu se arunca in investigari patetice ale unui material ce putea foarte bine sa se preteze la asa ceva. In schimb, ce ofera cele 200 si ceva de pagini este reactia inghetata in perplexitate a celui care reuseste sa inteleaga si sa simta severitatea razboiului, suficient cit sa stirneasca 3 ecranizari, cea pentru care pledeaza cei mai multi fiind cea din 1983, cu Marcello Mastroianni, Anouk Aimee si Michel Piccoli.

     

In furtunosii ani '60, un general italian si un preot sint trimisi in Albania sa aduca in patrie ramasitele soldatilor morti in al Doilea Razboi Mondial. Pe masura ce timpul trece si osemintele celor morti se aduna, cei doi vor ajunge sa-si descopere adevaratele instincte. Daca la inceputul misiunii generalul pare minat de un exacerbat simt al datoriei, incetul cu incetul, odata cu evolutia romanului, manifestarile inumane, cruzimea si izbucnirile paranoice vor lua locul unei masti bine construite de-a lungul unei vieti. Iar preotul are o privire de gheata si este in fapt umbra umana a generalului.

     

Conflictul din romanul asta e ca jaraticul: nu-i nici flacara, desi sta sa se aprinda, dar nici scrum. Tensiunea e in mintea generalului care-si aduna soldatii pentru armata sa moarta. (…) Nu e usor sa mergi luni intregi printr-o tara bintuita de ploaie ca sa cauti niste morti, sa-ti faci cafeaua la resou si sa astepti sa mai apara cite un craniu din cite-o groapa plina de apa pe jumatate, un craniu cu vreo doi dinti lipsa, dar lipit de un schelet de un metru optzeci si doi…

     

Pentru mine, Generalul armatei moarte este o noua carte impecabila marca Ismail Kadare. O carte pe care o recomand, o carte ce nu contine fantastic precum in alte carti de-ale sale, dar este o marturie dramatica asupra urmarilor razboiului, asupra faptului cum moartea poate transfigura sufletul uman, de la fericire pina la tristete profunda, chiar daca cei morti nu sint deloc apropiatii tai. Nimic nu este mai greu in viata decit sa cercetezi tainele mortii cuiva, indiferent cit de departat ti-ar fi si indiferent cit de tare din punct de vedere sufletesc te consideri.

     

Romanul lui Kadare mi-a plăcut și, totodată, nu mi-a plăcut. Impresia mea e, mai degrabă, amestecată. Sigur, ideea cărții este ingenioasă, frapantă. Un general străin (niciodată numit), însoțit de un preot, vine în Albania pentru a-și dezgropa armata. Războiul s-a sfîrșit cu douăzeci de ani în urmă, armata lui e sub pămînt, oale și ulcele. Timp de doi ani, vizitează cimitirele și dezgroapă oasele celor căzuți, adună o armată de oase, o oștire „calcifiată” (p. 10). Vremea este veșnic malignă, generalul umblă prin noroaie și pe drumuri desfundate, prin ploi și ninsori, doarme în cort, stă de vorbă cu groparii (deși groparii sînt taciturni), se apucă de băut, are insomnii, coșmaruri.