Despre iubire

     

O lucrare foarte bună, cu caracter științific: traducerea din latină a unei cărți medievale, „De amore”, atribuită unui Andre Capelanul despre care nu se știe mare lucru. Andre a scris un fel de „manual al amorului cavaleresc/curtenesc”, referindu-se cu precădere la partea de comunicare în astfel de afaceri amoroase și mai puțin la „lucrările Venerei” în mod concret. Traducerea - foarte bună - oferă implicit o imagine despre universul cultural, civilizațional și despre mentalitățile din Franța secolelor XII-XIII.

     

Relatiile de iubire sint asemeni unor fire tensionate, pe care indragostitii incearca un exercitiu de echilibristica. Cel putin aceasta este impresia cu care eu am parasit foarte frumoasa Carte intii a operei lui Capellanus. Croita dintr-un amestec laudabil intre argumente si imagini, cea mai densa parte din Despre iubire te arunca in tumultul si praful unui cimp de lupta: iubirea. (…). Nu degeaba „amor provine din verbul amo care inseamna a prinde sau a fi prins. Cel care iubeste este prins de lanturile dorintei si vrea sa-l prinda si pe celalalt in latul sau.

     

Un (…) scurt elogiu al incompletitudinii si al deschiderii se potriveste cu atmosfera cartii lui Andreas Capellanus, Despre iubire, publicata anul acesta de Editura Polirom, in colectia „Biblioteca Medievala”, sub traducerea Eugeniei Cristea. Invaluit sub un titlu inselator, cuprinsul acestei scrieri este departe de a fi unul tipic unui „tratat” sau unui discurs abstract avind ca subiect „iubirea”. Aceasta lucrare nu este un tratat, (...) continutul ei a fost receptionat nu de putine ori ca fiind mai degraba unul practic, legat de „arta iubirii”, iar nu de „teoria” ei.

     

Cinci lucruri pot trezi iubirea, in opinia lui Andreas Capellanus, atit la plebei cit si la nobili: frumusetea infatisarii, probitatea, darul vorbirii, multimea bogatiilor si usurinta cu care este ascultata cererea. Spre finalul primei parti, Andreas Capellanus discuta despre iubirea clericilor, despre iubirea calugaritelor, despre iubirea obtinuta cu bani, despre acordarea cu usurinta a unui lucru dorit, despre iubirea taranilor si aceea a curtezanelor. Dar astfel de iubiri se cuvin a fi ocolite. Clericii si calugaritele trebuie, desigur, sa ramina straini de iubire. Taranii sint nedemni de ea, iar sentimentele curtezanelor nu produc decit dispret.

     

Intre principalii „stilpi” apuseni ai canonizarii iubirii, Ovidiu (Ars Amatoria) si Andreas Capellanus (De amore) se intinde o distanta de un mileniu. Dar, in lumea araba „cartile indragostitilor” au aparut, incepind cu secolul al VI-lea, fara intrerupere. Tratatul lui Capellanus e un indemn la virtute si la respingerea iubirii: „ca sa poti dobindi rasplata vesnica si sa fii astfel vrednic in fata lui Dumnezeu de un mai mare dar”, fiind astfel in ton cu indemnurile lui Ibn Hazm. Dar, spre deosebire de predecesorul arab, Capellanus mizeaza nu atit pe povestioare, anecdote si poezii (desi istoria cautarii manusii de soim intr-o gradina seamana perfect cu descrierile gradinilor andaluze …), cit pe dialoguri-model intre barbati si femei din diferite categorii sociale [...].