Pisanii de azi si de demult

Descriere

CUVANT LAMURITOR
Am reunit în paginile acestei cărţi cele mai multe dintre scrierile mele despre biserică, credinţă, credincioşi, preoţi şi mireni. Unele s-au difuzat la Radio Iaşi vreme de mai bine de trei luştri, până prin 2007, când nu mi s-a mai îngăduit vorbirea de la microfonul acestui post de radio, pe care l-am slujit timp de mai bine de 40 de ani. însemnările, cele dintâi, datează încă din primele luni ale anului 1990. Erau intitulate „Miniaturi” şi luau drumul eterului duminica după amiază. Din 1997 până azi semnez săptămânal în ziarul ieşean „Evenimentul” rubrica „Fotograme”, în chenarul căreia s-au regăsit destule dintre textele adunate acum în „Pisanii…”. în anii 2000 am deschis o colaborare şi cu „Ziarul Lumina”, din perioada sa ieşeană, cu nişte tablete despre privelişti şi chipuri ale universului religios ortodox românesc. Şirul acestora s-a întrerupt după vreo doi ani şi a fost reluat anul trecut cu redacţia bucureşteană a aceleiaşi gazete. Frecvenţa este bilunară şi se tipăreşte sub genericul „Pisanii de azi şi de demult”, pe care l-am dat şi cărţii.
Slovele acestor însemnări sunt, într-adevăr, săpate în sufletul meu cam în acelaşi fel în care meşterul dăltuieşte o pisanie în piatră ca să dăinuie. Intenţia semnatarului lor este să mărturisească o legătură adâncă şi de nedezlegat cu această lume a credinţei, în care am deschis ochii. Tatăl meu, preotul Ilie Ilisei, pe care-l evoc în paginile cărţii, m-a dus de mic în colţul de răsărit al caselor parohiale pe unde am vieţuit şi m-a făcut părtaş bucuriei fără egal a rugăciunii. Când am crescut, am rostit „Crezul” în biserică. Am fost şi pălimar la nevoie şi am luat parte cu ai mei la grijirea bisericii, căci nu prea existau destui bani să plătim un slujbaş pentru aceasta. M-am numărat nu o dată printre purtătorii de căldăruşă cu aghiazmă şi am strigat, alături de alţi copii din cartier, din toţi rărunchii: „Kiiraaaleeesaaa!”, vestind sosirea părintelui cu Ajunul. Când se repara biserica din Fălticenii Vechi, al cărei paroh era tata, lucrări ce se petreceau anevoie, că nu erau destule resurse, mă înhămam la treabă împreună cu părinţii, rudeniile şi credincioşii din parohie.
Părintele meu, deşi poate şi-ar fi dorit în sinea lui să-l urmez la altar, m-a lăsat să-mi ascult chemarea, să mă îndeletnicesc cu lucrarea cuvântului. Nu m-am rupt de acel mediu al bisericii şi credinţei, pentru că am fost mereu preocupat să împodobesc vorbirea şi scrierea mea cu miresmele sacralităţii. Am scris şi în acele vremi maştere despre mănăstiri şi slujitorii lor, am poposit la chinovii să mă rog şi să şlefuiesc verbul şi m-am simţit fericit că proza mea cuprindea în textura sa ceva din aroma limbii vechilor cazanii.
Indată ce ţara s-a slobozit de obida stăpănirii ateiste, chiar din primele clipe, am avut norocul să pot face câte ceva, după puterile mele, ca în audiovizualul ieşean lucrurile să se rânduiască potrivit celor ale firii. Povestesc într-o bucată dinlăuntrul cărţii despre neuitatul colind de Crăciun, din 24 decembrie 1989. Atunci, de dimineaţă, a răsunat în mica încăpere de crainic a Cabinei 1 a Radioului Iaşi, în care mă înzidisem de câteva zile, muzica sublimă a celor „Trei Crai de la Răsărit”. Cântarea sfântă răsuna pentru prima oară la Radio Iaşi şi vocea de clopot a părintelui Roată metamorfozase miraculos spaţiul acela strâmt într-o imensă catedrală, mare cât nesfârşirea eterului. îl primisem pe părintele în acel lăcaş ca şi cum ar fi păşit acolo însuşi Iisus Hristos. La începutul anului 1990 mi-a fost dată şansa să trăiesc şi emoţia, ce-a luat chipul curat al lacrimei, a transmisei directe, ce continuă şi azi, a slujbei de la Mitropolia Moldovei. Reuşisem destul de repede, în pofida dificultăţilor tehnice cu care ne confruntam, să reiau, după aproape jumătate de secol, transmisiile radiofonice de la Catedrală, difuzate pentru întâia oară de Postul de Radio Moldova în 2 noiembrie 1941, exact din acelaşi edificiu de pe strada Lascăr Catargiu. în acea duminică istorică înaintea privirilor mele prinsese contur figura părintelui meu, care parcă pogorâse din cerul unde urcase în iarna anului 1985. Tot în primele luni ale lui 1990 au debutat emisiunile de morală creştină ale Radioului Iaşi, pe care le realiza Lucian Teodosiu. Inlăuntrul lor am introdus atunci un amplu interviu cu arhimandritul Ilie Cleopa, inclus apoi în volumul Oleacă de taifas, apărut la Editura „Polirom” în 1998.
In 1991 şi 1992 am realizat, în regia admirabilului român basarabean Victor Bucătaru, filmul documentar „La izvoare”, dedicat mănăstirilor din Moldova şi Basarabia, produs de Studioul de Filme al TeleRadio Moldova de la Chişinău. Filmul a fost prezentat de TVR1, TVR Iaşi, TVRM şi s-a proiectat într-o gală la Biblioteca Română de la Paris în 1994. în 1992 i-am luat, la Mănăstirea Văratec, un interviu arhimandritului Bartolomeu Anania, transmis la „Convorbiri de du-minică”, pe TVR1. Acest moment a marcat începutul unei serii lungi de emisiuni de televiziune inspirate din viaţa Bisericii şi oamenilor ei, preocupare de actualitate şi azi pentru mine.
Aceste abordări de la radio şi televiziune, la care am făcut referire, şi-au aflat pandant în pagini scrise, ce adăugau acele desluşiri, pe care, poate, nu izbutisem să le aduc la lumină prin vorba în eter şi prin imaginile de televiziune. Acum aceste osteneli de la masa de lucru sunt strânse între coperţi de carte. E cu putinţă astfel a se vedea imaginea întregului şi se alcătuieşte un florilegiu ce-l închin reverenţios tuturor făuritorilor acestor comori fără de moarte.

G.I.