Internaționala mea. Cronica unei vieți

Profesorul Ion Ianosi semneaza un masiv op de amintiri-memorii-povesti adevarate-glose-paranteze-comentarii, sub titlul, vag provocator, dar si liber asumat, Internationala mea. Cronica unei vieti (...). Figura marcanta a lumii culturale romanesti pret de multe decenii, Ion Ianosi (...) intreprinde o lunga calatorie in timp si realizeaza, la senectute (...) sub semnul unei seninatati rabinice, o vasta panorama. O carte non-fiction, in care memoria – prodigioasa – a autorului se conjuga cu dorinta de a intelege ce s-a intimplat. Istoria unui evreu ungur din Romania, pe care destinul – dar si optiunile personale – l-au facut partas la rasucelile culturii romane.

Trebuie spus ca Ion Ianosi descrie cu raceala de brici diverse momente biografice, intimplari pe care memorialistii le calculeaza si le valorifica emotional de obicei. Internationala mea e mai ales o lectie de anti-eroism. Nu exista eroism in asa vremuri. Insa noi am citit mai ales mi(s)tificare memorialistica la greu in toti acesti ani. Fie una normala, venita din partea unor oameni aflati in mijlocul evenimentelor, fie tot soiul de esafodaje dubioase, propagandistice sau pur si simplu narcisistice. Ianosi e un al doilea exemplu, dupa Marino, de cum poti scrie cu raceala aproape stiintifica despre momente limita. Abia in ultima parte a memoriilor, atunci cind prieteni apropiati se duc, cind singuratatea ginditorului de stinga devine apasatoare, are unele pagini in care isi permite rinduri sensibile (…). La Ianosi impresioneaza incercarea de a pastra la rece vremuri extrem de fierbinti.

Ca o aparitie notabila trebuie intimpinat volumul lui Ion Ianosi, Internationala mea. Cronica unei vieti, impresionant atit ca numar de pagini (aproape 900), cit mai ales ca proiect. Zic „proiect”, pentru ca tomul iese in mod evident din sfera memorialisticii clasice prin conceptie si prin compozitie. Internationala mea ramine, de aceea, o proba convingatoare (lectie deloc programatica, intrucit lui Ion Ianosi ii repugna afirmatiile peremptorii si autoeroizarile) ca am avut intelectuali veritabili de stinga chiar sub totalitarism si ca nu toti angajatii statului comunist au muncit asiduu in favoarea aberatiilor lui. Nimic mai mult, dar nici mai putin de atit.

Ianosi nu vrea sa inspire cu exemplul propriu, se prezinta tot timpul ca un surub dintr-un mecanism urias, implacabil. L-am citit tot timpul in oglinda cu memoriile lui Marino, mizantropul care loveste si mai ales se loveste cu atita cruzime. Ianosi e spectatorul total. E credibil pentru ca nu e un spectator care sa-si elogieze pasivitatea.

In cele peste 850 de pagini ale acestei autobiografii, Ion Ianosi, ajuns la virsta de 84 de ani, se descrie pe sine, cu o modestie de om cultivat, ca pe un personaj secundar al epocilor strabatute. Din dorinta de a se face util istoricilor, evoca personalitati si evenimente carora le da mai mare atentie decit propriei lui vieti. Ca si Nicolae Balota, el poate fi considerat unul dintre ultimii umanisti eruditi din cultura romana.