Opere III. Cerșetorul de cafea

     

Niciun alt poet de azi nu are farmecul lui Emil Brumaru. In stiloul lui nu se gaseste cerneala, ci parfum frantuzesc. Nu este vorba, nici pe departe, de calofilie. Poetul se infurie adesea, face aprecieri pline de cruzime la adresa unor contemporani, foloseste in public cuvinte licentioase, dintre acelea interzise minorilor. Dar in orice situatie are gratie. Te face sa te gindesti la o printesa furioasa (sau la un personaj feminin din propria lui poezie: "Glycera are vergi cu care bate/ nervoasa, portocalele prea dulci..."). De curind, lui Emil Brumaru i-a aparut volumul III din "Opere". Primele doua cuprind toate poeziile sale. Acest volum, al treilea, de peste 650 de pagini, contine scrisorile trimise de Emil Brumaru, de-a lungul anilor (mai exact, inainte de 1989), lui Lucian Raicu, Leonid Dimov, Serban Foarta, Radu Petrescu, Alex. Stefanescu, Ilie Constantin, Florin Mugur. Lista celor alesi de poet pentru a le scrie dovedeste dupa cum se vede bun-gust! Imi amintesc vremurile fericite cind primeam cite o scrisoare de la Emil Brumaru ZILNIC. Pe plic, la "expeditor", statea scris: "Emil Brumaru, Rezervatia naturala de ingeri, Dolhasca" (acolo a locuit si a lucrat el un timp ca medic). Deschideam delicat plicul, cu un coupe-papier din otel de Toledo, primit in dar de ziua mea, si gaseam inauntru texte de a caror frumusete ma imbatam, dar si desene intentionat- naive (reprezentind, de exemplu, un ideal al lui Emil Brumaru, femeia cu trei sini), mai cuceritoare, in candoarea lor, decit cele ale lui Dan Perjovschi. Cele mai numeroase si mai inspirate scrisori din colectie sunt cele adresate lui Lucian Raicu si Florin Mugur. Poetii lipsiti de talent ar putea sa-si extraga din ele provizii de imagini, ironii sclipitoare si intorsaturi de fraza fanteziste pentru o suta de ani. Daca ar exista un Premiu Nobel pentru scrisori, el ar trebui acordat lui Emil Brumaru.

     

M-a intrigat intotdeauna expresia „a scrie in draci”! Am scris mult despre ingeri, insa. Ba chiar, la un moment dat, ma iscaleam Ingerul Emil Brumaru pe plicurile trimise prin posta. A scrie in draci despre ingeri e visul meu neimplinit inca! (...) Sper sa fi folosit toate cuvintele posibile si-n poezii si-n scrisori. Sint un cititor inversunat de dictionare. Cind mi-am facut rost de Dictionarul limbii romane, in 19 volume, de la Editura Academiei, am fost un om fericit! Ce-mi mai trebuia? Sufletul meu zburda melancolic printre expresii si locutiuni, ca printre papadii si brusturi… Cuvintele tabu sint ca roua, proaspete, trebuie doar sa stii cum si unde sa le plasezi… Si sa o faci ca pe ceva foarte normal.

     

Exista, in viata scriitorilor, momente de criza; e un truism, dar poate mai subtila este constatarea ca doar marii scriitori resimt pina in celule aceasta dramatica experienta si sint capabili sa o transforme intr-una creativa. Ei bine, da, uneori poate iesi mare literatura tocmai din consemnarea taioasa, neiertatoare a acestei derute. Fie ca se schimba registrul, fie ca se cauta forme noi de exprimare – in cazurile fericite, blocajele creative deschid o bresa catre altceva, indeamna la experimentalism. Este si cazul lui Emil Brumaru. Inregistrindu-si cu frecventa cotidiana dezamagirile, disperarile, tristetile, dar si bucuriile (ale simturilor, in special), poetul se mentine, si o stie foarte bine, in jurul poeziei. O tatoneaza, ii da tircoale, o adulmeca. Pe scurt, cauta sa revina, inventariindu-si nostalgiile, in preajma starii aurorale, in care a trait cocolosit ca intr-o copilarie prelungita, intr-un spatiu al luminii pure (Dolhasca). Cele mai multe dintre scrisorile lui Emil Brumaru sint pagini inconfundabile, care poarta pecetea unui stil inconfundabil. Poetul este unul de cele mai multe ori inchis precum Iona in chit, intr-un univers domestic care parca-l stringe, dar il si linisteste. Desi se plinge adesea de rutina, are o placere adorabila de a descrie obiectele care il inconjoara (am ezitat, dar nu o mai fac: si femeile admirate pe strada sint de incadrat in aceasta generoasa categorie). Una peste alta, prin aceasta carte deloc imprevizibila, „cersetorul de cafea” da, asa cum remarca intr-o prefata extrem de rafinata si specialistul numarul unu in aceasta problema, Livius Ciocirlie, una dintre „marile corespondente” ale literaturii romane. Asta pentru ca Emil Brumaru traieste literatura cu un patos care nu are cum sa nu cucereasca orice cititor.

     

Desi este o carte voluminoasa (…) am parcurs-o pe nerasuflate: este savuroasa. Emil Brumaru nu are doar profesia de scriitor, domnia sa are dubla specializare, fiind si cititor. Avind o diploma de medicinist, este indreptatit sa ne vorbeasca de „lecturi pansament” (…). Sau scrie despre curentul literar pe care-l reprezinta si arata cum au invadat ei lumea: „oniricii vin cu trenul plin de morcovi” (…), iar limbajul folosit este indreptat catre ori „pentru demitizarea cuvintelor tabu” (…).

     

600 de pagini de epistole sint o opera in sine si, o spun din capul locului, una absolut extraordinara. Caci scrisorile lui Emil Brumaru, scrise intre anii 1968-1981, sint partea nevazuta a planetei sale poetice si, deci, parte esentiala din ea. Aceste pagini sentimentale sint la fel de emotionante precum cele despre nesiguranta si neputinta poeziei sau despre frica de boala si de imbatrinire, pasaje care aduc in scrisori tot umanul din spatele scrisului. Ce mai, scrisorile lui Emil Brumaru sint o capodopera!