Soni

     

La patru ani de la prima editie, Soni este la fel de tanara si de reala. La trei ani de la prima lectura, re-descopar placerea de a citi un roman contemporan autohton pe care sa nu pot sa-l las din mana. Din nou. Oare de cate lecturi mai este nevoie ca sa pot sa dau, nepasatoare, paginile, imuna la suferinta eroinei, imuna la toata suferinta din carte, de fapt, fara ca interiorul sa mi se revolte la unele faze de un realism ravasitor si fara sa constientizez, mai acut ca niciodata, ca toti murim, mai devreme sau mai tarziu? Probabil ca sunt la cateva zeci, poate chiar sute, de lecturi distanta de aceasta detasare. Si tocmai in acest lucru consta farmecul lui Soni. Este la fel de intens de fiecare data. Imi place ca desi Soni este un roman care vorbeste atat de mult despre moarte si inevitabilitatea ei, la final descoperi ca ai un chef nebun de viata. Ca sa va dau doar un mic exemplu: "Iar dincolo de toate astea, moartea, mahmura, imputita si indiferenta, statea rezemata de un copac. Fara nicio teama, mortii nu ii e frica de nimic pentru ca ea nu ar putea avea niciodata cancer. Cum nu ar putea niciodata rata un examen sau pierde vreun serviciu bun sau naiba stie de ce ne mai temem." Imi place ca in roman avem de-a face mai degraba cu persoane decat cu personaje, intr-atat de credibil sunt construite. Parca citim pagini dintr-un jurnal. nicidecum dintr-o carte de fictiune. Imi place limbajul colorat, frust, onest, revoltat, fara ocolisuri. In acelasi timp, nu imi place acest limbaj, mult prea fara perdea, prea putin potrivit unei fete. Atata doar ca Soni nu este simpla fata, este o tanara de 26 de ani, bolnava de cancer la stomac in stadiu terminal, care nu stie cate luni (zile, ani?) mai are de trait. Nu stiu cum as fi reactionat intr-o astfel de situatie, astfel incat ii accept si, mai ales, ii inteleg limbajul. Romanul este definit de faze intense, cititorul trece din emotie in emotie, lucru care, ati ghicit, imi place. Andrei Ruse este Soni. Sau Soni este Andrei Ruse, cum preferati. Ideea este ca pe parcursul lecturii, cu greu iti mai dai aduci aminte ca autorul este, de fapt, barbat. Noroc cu cele cateva intreruperi, cand Andrei Ruse insusi are un schimb de mailuri cu Soni, prin intermediul carora se contureaza relatia dintre ei si ajungem sa ii cunoastem mai bine. Autorul devine personaj in propriul roman. Amestecarea faptelor si a informatiilor reale cu fictiunea nu face decat sa sporeasca aerul de veridicitate al cartii. Iar finalul de acum patru ani, atat de socant si contestat, lasa acum locul unei incheieri mai firesti, mai aproape de realitate si de cititori. Cu toate acestea, concluzia este aceeasi: "nu e nimic aici in afara dorintei noastre de a muri cat mai tarziu posibil". Dar, adaug eu, ar mai trebui sa fie ceva aici: dorinta de a citi aceasta carte (daca nu ati facut-o deja) cat mai curand posibil. O sa va trezeasca.