Hotel Universal

     

Debutul in proza al Simonei Sora este, dupa parerea mea, revelatia literara a anului. Ceea ce atrage in prima instanta nu este calitatea constructiei literare (caci pentru a-i descoperi tainele trebuie sa parcurgi citeva zeci de pagini), ci farmecul povestirii, muzicalitatea frazei, savoarea limbii –, iar asta se numeste talent. Istorie a unei familii pe fundalul unui secol si jumatate, poveste careia i se adauga mereu si mereu alte nuante si alte planuri, amestec de real si fabulos, literatura si in acelasi timp poveste despre literatura, Hotel Universal este un roman la fel de bine pentru cititori „inocenti” si pentru cei dedati la rafinamente. Odata cu el, literatura romana cistiga un prozator redutabil.

     

(...) revendicindu-se, cel putin partial, de la Craii de Curtea-Veche, iar mai incoace chiar de la grandiosul Orbitor cartarescian, Hotel Universal este in acelasi timp si un excelent roman postmodern, in care reverenta facuta inaintasilor este partial anulata (si vadit ironizata) de... final. Astfel, Simona Sora reuseste performanta de a-si captiva cititorul nu neaparat prin accesul pe care i-l ofera catre o Shambala autohtona, plasata intr-un permanent prezent magic, ci tocmai blocindu-i acest acces sau macar problematizindu-l.

     

Sint scriitori capabili sa exceleze in toate genurile, de la cele de creatie propriu-zisa la eseistica, istorie si critica literara, gazetarie mai mult sau mai putin culturala. In cazul in care un asemenea talent multiform s-a facut cunoscut mai intii in critica de intimpinare, remarcind calitati si defecte, dind verdicte, atunci cind debuteaza el insusi ca romancier isi asuma un risc dublu. Simona Sora scrie de ani buni cronici literare la Dilema, coordoneaza Dilemateca, publica eseuri, studii si traduceri, si-a asumat dublul risc si a reusit sa convinga: este si romanciera, stie sa creeze iluzia vietii, are ce povesti si ii place sa o faca jucindu-se cu asteptarile cititorului, fara sa plictiseasca nici un moment. Ceea ce e mare lucru, stiu ce spun.

     

Cu putina atentie, in tot ceea ce e nou in Bucurestiul vechi poti deslusi legaturi cu orasul de odinioara. Simona Sora le-a dibuit in romanul ei care incepe si se termina intr-o pivnita de pe ulita din Fundul Curtii. Aici se pune la cale Hotelul Universal de pe Gabroveni 12, care peste multi ani va deveni camin studentesc, si de asemenea aici va fi avut loc demult o intilnire de taina a fratilor masoni, toate cele fiind povestite de autoare cu umor si har.

     

Hotel Universal e o admirabila proza hitech si deopotriva un roman-eseu, care se ambitioneaza sa ancoreze prin toate mijloacele dispersia („rizotomarea”): genealogia feminina a Maiei tine loc de arbore al vietii, infipt violent si senzual in timp, ca intr-un act de magie. In pivnita neatinsa de secole a hanului din Gabroveni, palpita viu o inima in asteptarea haruspiciului. Zbaterea ei corespunde deasupra, in balcoanele jalnicului camin studentesc, transelor somnambulic-poetic-nevrotice ale Maiei. Eseul din roman se da in scrinciob cu romanul pe care criticii il intrezareau in Regasirea intimitatii. Intre ele, o complicata retea de capilare ale imaginarului misca fluid vital. Hotel Universal este unul dintre cele mai bogate romane din ultima vreme. Si chiar mai mult decit atit, pentru ca Simona Sora face prin el o propunere de corectie adusa ethosului postmodern al dezasamblarii: Maia si recentrarea magic-istorica a propriului destin.