Iubire

     

Avem nevoie de iubire, asta e clar. Desigur, avem și momente când vrem să fim singuri și să ne putem aduna, însă una e să fim singuri, alta e să ne simțim singuri. Avem nevoie mereu de susținere, de aprobare, de cineva care să ne fie aproape. Se-ntâmplă totuși ca uneori să uităm că și altcineva are nevoie de noi. Așadar, suntem mereu alături de cei ce au nevoie de noi? Știm să și dăruim sau doar să primim? Vibeke s-a mutat de curând într-un zonă restrânsă a Norvegiei alături de fiul ei, Jon. E un început pentru ambii, el trebuie să-și facă alți prieteni, să se acomodeze la nouă școală, ea la noua viață, speră că aici își va găsi sufletul pereche. Jon urmează să împlinească nouă ani a doua zi și e destul de entuziasmat de asta, deja își imaginează tortul pe care mama lui îl va face, la cadourile ce le va primi, mai ales la acel trenuleț de care tot i-a vorbit lui Vibeke. Mama lui continuă să-și imagineze sufletul pereche trecând pe stradă, inima din nou întreagă și stomacul plin de fluturi. Viețile celor doi se intersectează foarte puțin, mai mult în gând și mai intens din partea copilului, deși stau în aceeași casă. Mai mult se intersectează fragmentele celor doi din carte, căci Orstavik a încercat să alterneze fragmentele cu vocile interioare ale personajelor. În noaptea dinaintea aniversării celui mic, Vibeke simte nevoia de-a lua puțin aer proaspăt. Pleacă fugitiv din casă, cu gândul că Jon s-a întors deja acasă de la joacă și doarme-n camera lui, și pornește spre bâlciul din oraș. La cât de încrezătoare îi era inima, cum aude că un bărbat îi propune să facă o plimbare, aceasta deja își imaginează că merg amândoi spre altar. Tipul, om de circ, simte și el nevoie de o prezență în viața lui, chiar dacă din cauza meserii aceasta e mereu de scurtă durată, însă are nevoie să mai vorbească din când în când cu cineva, să simtă căldura unei persoane. O invită la el în rulotă, stau de vorbă, își pregătesc ceva să mănânce. Romantismul este interupt din cauza unor bătăi în geam, așa că aceștia își schimbă planurile și decis să iasă să se plimbe, să bea ceva și astfel hoinăresc amândoi prin oraș în miez de noapte, ca doi puștani fără responsabilități. Jon, pe de altă parte, se gândește că mama lui îi pregătește ziua, așa că mai zăbovește la joacă, gândindu-se că astfel îi va oferi lui Vibeke timpul necesar. Când în cele din urmă se decide să se întoarcă acasă, observă că mașina mamei nu e parcată în fața casei, așa că se gândește că e la magazin, cumpărând câte ceva pentru ziua lui. Aici urmează o parte ce ține cititorul cu sufletul la gură și-l lasă în cele din urmă cu semne de întrebare. O doamnă necunoscută se oferă să-l ia pe Jon într-o plimbare cu mașina, iar acesta se urcă fără nici un fel de probleme. O fi vorba de o răpire sau de vreo răzbunare? Se pare că nu, căci doamna îl aduce înapoi acasă, asta după ce schimbă câteva vorbe cu el. Aventura lui Vibeke se pare că nu a fost ceea ce visa, căci bărbatul îi propune să o ducă acasă. Aceasta se retrage în camera sa, visând la o posibilă întoarcere a circarului, poate cu ocazia următorului bâlci, speră în continuare la cineva în brațele ei. Însă acel cineva ar putea foarte bine să fie copilul ei care așteaptă ghemuit în fața ușii, tremurând de frig într-o noapte geroasă. Deși la o primă vedere ar putea părea o poveste seacă și fără conținut, însă dacă e să dăm valul la o parte vom observa că e plină de profunzime. Pe de-o parte avem naivitatea, entuziasmul și încrederea în mamă a copilului și de cealaltă parte indiferența și absența mamei. Jon tânjește după atenția mamei, Vibeke după viața amoroasă. Jon își dorește doar un tort și un trenuleț, Vibeke un bărbat și-o iubire împlinită. Ambii au dreptul la iubire, la a primi și dărui iubire, însă cineva uită aspectul din urmă. Mi-a lăsat un gust amar cartea, și asta nu pentru modul în care a fost scrisă, ci pentru felul în care se termină. Bineînțeles, nu tot timpul avem parte de finaluri fericite, însă mi-ar fi plăcut să se fi terminat altfel. Mă bucură totuși gândul că Jon a rămas cu gândul că mama lui îi pregătește ziua, așa că nu a fost dezamăgit. Mi-aș fi dorit să mai fie câteva pagini, măcar câteva rânduri despre a doua zi. Nu sunt sadică, însă aș fi vrut să aflu reacția lui Vibeke și să-I pot spune în gând “Degeaba plângi acum”. Desigur, asta în ideea că ceva s-ar mișca în ea, că mama va ieși la suprafață. “Taci, dar înăuntrul tău lasă lucrurile să vorbească…” “Ritmul în care citește omul are de-a face cu persoana respectivă, cu felul în care vede viața.” “De multe ori se poate ca înlăuntrul tău să se întâmple lucruri de care nu ești conștient. O întâlnire poate pune lucrurile în mișcare și de-abia când începi să pricepi își dai seama de schimbarea produsă. Omul trebuie să fie umil și să știe că lucrurile pot oricând scăpa de sub control.”