Marele Gatsby (ediţie de buzunar, traducere nouă)

     

Povestea lui American Dream a fascinat si mai fascineaza, oricit de multipolara a devenit lumea de astazi, raminind rasfirata nu numai in paginile romanului lui Scott Fitzgerald. Care a simtit pe propria piele ce inseamna succesul. Dar si efemerul ei. S-au facut filme faimoase plecind de la roman, se vor mai face. Ne vom plimba mereu dintr-un vis intr-o iluzie. Din paginile unei carti, pe ecranul cinematografului. Altminteri, putem spune si noi: „Si astfel inaintam, aidoma barcilor ce plutesc impotriva curentului, tirite intruna inapoi in trecut”, precum se incheie si romanul lui Scott Fitzgerald.

     

Marele Gatsby e considerat de critici marele roman american, alaturi de Moby Dick sau Fructele miniei, nu doar pentru valoarea sa literara, ci si pentru ca la vremea publicarii a fost un punct de referinta pentru intreaga literatura americana, reusind sa ilustreze „un episod din spectacolul civilizatiei americane [...] cu ironie, cu patos si cu farmec”, dupa cum a scris The New York Times. Dar povestea lui Jay Gatsby este si povestea lui Fitzgerald, scriitorul care prospera de tinar, devine celebru si se pierde in aceasta noua lume. Si nu intimplator si-a ales o fraza drept epitaf: „Si astfel inaintam, aidoma barcilor ce plutesc impotriva curentului, tirite intruna inapoi in trecut”.

     

Reprezentind, in egala masura, si povestea esentializata a unei intregi societati privilegiate si aparent lipsite de orice griji, construita, insa, pe un fundament format exclusiv din nisipuri miscatoare si inselatoare, romanul lui Scott Fitzgerald are marele dar de a genera, la fiecare pagina, o atmosfera magica si o extraordinara capacitate de iluzionare, indreptatind, si prin aceasta, entuziasmul lui T.S. Eliot, cel care, la aparitia cartii, afirmase ca ar fivorba despre „cel dintii pas mportant pe care proza americana l-a facut dupa Henry James”. Fitzgerald construieste, astfel, imaginea fermecatoare a unui miraj frumos, cel putin pina cind intervine hazardul, pina cind totul e prabuseste, tragedia loveste pe neasteptate, iar stralucitorul Vis American se dovedeste a nu fi nimic altceva decit cea mai inselatoare iluzie dintre toate iluziile posibile in aceasta lume a permanentei aparente.

     

Fitzgerald este magistral, il ador, este unul dintre acei scriitori care au reusit, prin fir narativ, prin descrieri complexe, ravasitoare, prin alegerea cuvintelor, prin stilul sau inconfundabil, sa creeze o istorie a unei iubiri imperfecte, nefericite, dar frumoasa si cruda deopotriva, a unei relatii ce schimba, transforma si, in cele din urma, distruge o viata.

     

Cartea asta chiar are farmec. Nu am realizat la inceput de unde provine acest farmec, cert e ca m-a “prins” frumos in plasa. Un roman subtirel, dar extrem de bine construit, cu un narator ce relateaza totul la persoana I, dar alt personaj principal – un “mic” mare Jay Gatsby, in jurul caruia graviteaza celelalte personaje. La inceput misterios, Jay Gatsby isi dezvaluie treptat trecutul si firea. Asistam la descoperirea unui baiat fragil si singur in interiorul barbatului care da receptii zgomotoase si costisitoare pe proprietatea lui, vecina cu a lui Nick – naratorul. Personajele cartii penduleaza intre superficialitate si opulenta, chiar si putina stupiditate as zice. In afara de Nick si Gatsby nu mi-a fost nici unul prea simpatic. Cu atat mai putin adorata Daisy Buchanan, personaj feminin de un dramatism straniu, cu intamplatoarea calitate de a fi atragatoare in ochii barbatilor. Marele Jay exercita fascinatie asupra lui Nick, care a sosit pe coasta de Est pentru a-si construi un trai mai bun. Pare ca niciodata nu e singur, din moment ce aduna in vila sa sute de oameni pusi pe distractie, si in niciun caz sarac, tinand cont de aspectul casei si al curtii si de amploarea petrecerilor date. Intre Nick si Gatsby se naste o prietenie fireasca, insa celelalte personaje nu sunt tocmai inclinate spre camaraderie, lucru care va contribui, printre altele, la finalul dramatic al povestii. Iubirea lui Gatsby pentru Daisy este o himera, alimentata de imaginatie pe durata a ani intregi. Iar ideea centrala a carti este tocmai iluzia care uneori ne prinde si pe noi, motivandu-ne sa adoptam alt stil de viata decat cel firesc si sa nu putem incheia etape. Esenta cartii, asa cum am priceput-o eu este ca in sufletul fiecaruia palpaie cate o “luminita verde”. Mi-au placut foarte mult descrierile si stilul povestii – Fitzi asta are un mod interesant de a pune lucrurile in scena, se joaca cu frazele placut si surprinzator, as zice ca e foarte greu de copiat. Mi-a placut si ideea petrecerilor pline de lumina si vestimentatii luxoase, muzica de dans si jazz, care au construit impreuna un crampei din tabloul Americii anilor ’20. Dialogurile sunt simple, lucru care contribuie la realism, daca stam sa ne gandim ca personajele nu sunt tocmai niste filosofi retrasi de lume, ci locuiesc la New York, intr-o lume ce pulseaza permanent si nu are timp de reflectat. Multe pasaje narative reusesc sa puna cititorul pe ganduri si surprind prin profunzimea – dar naturaletea – lor. Si pana la ultima pagina, simti ca romanul a meritat din plin sa fie citit.