Casa Ingerilor

     

Am cumpărat și am citit „Casa Îngerilor” cu speranța cititorului pasionat căruia i-au plăcut „Luni de fiere”, „Hoții de frumusețe” și „Paria”. Am avut așteptări, e vina mea, dar e vorba de Pascal Bruckner, cum aș fi putut să nu am? Trebuie să spun că începe extraordinar „Casa Îngerilor”, că e unul dintre cele mai bune începuturi de cărți citite vreodată. Tocmai din acest motiv mi-a fost foarte greu să accept, cu fiecare pagină citită, că pare scrisă de altcineva în continuare, că undeva s-a produs o ruptură - și în narațiune, și în stil. Dacă e să citești descrierea cărții de pe vreun site sau coperta a IV-a, ajungi imediat la concluzia că trebuie să ai cartea asta: Antonin, un tip de 30 de ani cu bani și tot „tacâmul” de bărbat de succes, ratează o tranzacție din cauza unor boschetari, homeleși, cerșetori - spune-le cum vrei. Ideea e că în el se revoltă ceva simț al demnității umane, așa că decide să-i ucidă pe cei care, astfel, „poluează” și deranjează, dar și atentează la demnitate și bun-simț. Extrem de interesant până aici, dar pe urmă vin minusurile cărții: acțiunea nu rămâne constant credibilă, parcă avem prea multe intervenții de tip Deus ex machina, devine extrem de previzibil, parcă dinainte să ajungi la jumătate se strigă în gura mare care urmează să fie finalul, cum Antonin va călca chiar pe urmele celor pe care-i oropsește, cum milfa de la Casa Îngerilor chiar e cine te aștepți să fie. E previzibil totul, chiar totul, și probabil că asta nu pot ierta eu unei cărți. Când nu reușește să mă surprindă deloc. Când eu, în micimea mea, bănuiesc că A=B, iar cartea îmi confirmă asta sec, plat, fără să mă intrige, fără să mă pună la treabă, fără nimic.