Fiti ingaduitori cu neputintele oamenilor. Marturii despre Parintele Arsenie Boca

Descriere

Părintele Arsenie Boca, Stareţul Bucuriei şi Iertării

Aşa a rânduit Dumnezeu ca, în timp ce se pregătea de tipar cartea aceasta, a distinsului meu prieten Romeo Petraşciuc, jurnalist şi teolog cu aplecare spre fenomenul Arsenie Boca (mai ales sub chipul acesta al mărturiei-interviu), un alt Părinte de marcă al Ortodoxiei, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, să fie prezent în lectura românească duhovnicească printr-o nouă traducere, în seria „Tâlcuiri şi cateheze”, şi anume cu volumul Cuvânt despre ascultare şi priveghere . Las la o parte similitudinile de viaţă ale Părinţilor acestora cu adevărat duhovniceşti şi faptul că au născut şi menţinut o trezire duhovnicească memorabilă în tinerii ţărilor lor, că au folosit forţa cuvântului duhovnicesc în mărturia lor profetică, că au coagulat comunităţi monahale cu totul remarcabile, că au înscris mănăstirile lor de suflet (Ormilia şi Prislop) pe hărţi ale pelerinajului ortodox universal, că nu se mai poate vorbi despre spiritualitatea Bisericii lor naţionale fără aportul lor duhovnicesc. Reţin doar, prefaţă la o carte cu un titlul bogat în semnificaţia restaurării sufletului omului contemporan, Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor, că cei doi Stareţi au lucrat şi trăit mărturia lor în umbra de lumină a Duhului Sfânt, ţintind la mântuirea lor şi a aproapelui nu după vreo reţetă duhovnicească sau dicteu tipiconal, ci după regula de har a Bisericii, trupul cel Viu al Mântuitorului.
Relaţia cea mai amplă pe care o remarci citind lucrările ori despre lucrurile săvârşite de cei doi minunaţi Părinţi este construcţia unui realism duhovnicesc viu, cordial şi ziditor, axat pe valorile unui stăreţism activ, care depăşeşte obştea monahală spre oamenii de rând, care devin monahi după râvnă şi cultură, chiar dacă nu şi după obştească aşezare. Dincolo de construcţia unui limbaj neo-filocalic, descoperi un stil de viaţă în Hristos care mută mănăstirea în apartamentul de bloc ori în casa de la ţară, o pastorală transmisibilă dintr-un ethos monahal într-unul larg, adresat laicilor râvnitori fără excese. Mută valorile desăvârşirii monahale în standardul normalităţii creştine, parte integrantă a rodirii Evangheliei în mijlocul poporului credincios ori ba. Mărturisitori ai Evangheliei în contexte sociale atinse de epoca post-belică, cu toate greutăţile sale, şi sub efuziuni politice atinse de comunism ori agravate constant de socialism (cazul României), Părinţii Emilianos şi Arsenie rămân comparabili în ieşirea lor din insularul limbajului de serviciu, determinând un limbaj duhovnicesc viu, salvator demnităţii teologale a vremii.
Cu un limbaj simplu şi direct, Avva Arsenie a descoperit intervievaţilor prezentaţi în acest volum, şi în cele care constituie deja tezaurul de mărturie arseniană a zilelor noastre, voia lui Dumnezeu: fără fasoane, fără duplicităţi duhovniceşti, fără încurajări false. Veţi remarca, fie că e vorba de minunatele interlocutoare Zoe Daian (un glas cu infuziuni copilăreşti), ori maica preoteasă Emilia Şpan (cu mărturii ferme, pe viaţă şi pe moarte), ori Livia Trâmbiţaş din Pojorta, fie că reţineţi cuvintele bărbaţilor-monah, preot ori mirean, discursul Părintelui Arsenie este unul viu, atât de viu încât şi atunci când îl rostesc ei te cutremuri, cauţi să înţelegi şi să schimbi ceva, spre mai bine. Este frisonul de duh pe care îl descoperă sufletului doritor de Dumnezeu lucrarea mântuitoare a Duhovnicului în lume, constanta descoperire a Mântuitorului Hristos drept Domn şi Dumnezeu, fără de care nu există împărăţie şi mântuire.
îndemnul consemnat de titlul cărţii acesteia mărturisitoare, Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor, nu e nicidecum un îndemn la a lăsa jos garda lucrării duhovniceşti, ci un îndemn la o lucrare însoţită de iubire, de îngăduinţă nădăjduitoare. Cred că, până astăzi, cei care urcă pe culmea înflorită de Har a Prislopului caută o astfel de mângâiere. Este limpede că Dumnezeu, la vremea prigoanei comuniste, fiecărui profil de căutător în credinţă a Căii Sale a dăruit un profil de duhovnic. Nici unul mai mare decât altul, ci egali cu Harul care ţinea o ţară la vremuri de crucificare. Pe schelele Drăgăneştiului, ca pe un diafan amvon, Părintele Arsenie picta în fraze picturale limpezi un mesaj de credinţă cel puţin la fel de catehumenal precum predicile Stareţilor Moldovei ori bucuroasa propovăduire a celuilalt Arsenie, de la malul Mării Negre. Iconografia sa, plină de sens în toate contextele de viaţă, nu suportă tipizare tocmai pentru că nu ţine de tipizare, scoţând pe furnirul zidului developarea cuvintelor unor conţinuturi mistice şi ascetice deopotrivă. Profetic şi sincer cu poporul, Părintele Arsenie Boca rămâne o taină, oricât de mult ne-am apleca asupra sa. Bucuria cunoaşterii lui personale, dublată de un frison de frică la care toţi intervievaţii fac apel, este dublată de bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu. în încercarea de a surprinde câteva caracteristici simple, fără de care nici Sfântul Duh, nici cugetul Stareţului, nici viaţa ucenicului conformă cu cea a Stareţului nu pot să cultive personalitatea creştinului, monahului în principal, Părintele Emilianos consemnează tocmai linia de forţă, conservată în titlul iscusit ales de Romeo Petraşciuc: „Primul lucru este bucuria noastră înaintea Domnului. Bucuria exprimă recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu, pentru că niciun om nu poate spune că nu este privit neîncetat de Dumnezeu, că nu este inundat de darurile Lui. Aşadar, atunci când nu mă bucur, înseamnă că sunt lipsit de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Bucuria este îngrăşarea pământului, aşa încât sămânţa să se poată prinde şi să încolţească. Altfel, nu va odrăsli decât neghină. Bucuria ne este răpită de ideologia noastră, aspiraţiile noastre, amestecarea în problemele străine de noi, tulburarea legăturii noastre cu Stareţul. De asemenea, patimile noastre ne răpesc şi ele bucuria. Se poate însă ca cineva să fie pătimaş, dar să-şi fi încredinţat patimile lui Dumnezeu. Atunci nu mai are nicio urmă de întristare, are o nădejde. în general, bucuria noastră ne este răpită atunci când intră ego-ul în viaţa noastră. Lipsa bucuriei este un element patologic al omului, o închidere de bunăvoie în sine însuşi, şi, orice ar vrea să facă, n-o să-i reuşească. Mai întâi, trebuie să-şi curăţească grădina sa, să vadă ce se petrece de nu-i bucuros. După aceea, să urmărească îmbucurarea sinelui său şi apoi pacea cu Dumnezeu să ia locul bucuriei ”. Tot acest parcurs terapeutic îl poţi remarca la toţi aceia care au dezvoltat o relaţie de viaţă şi moarte cu Avva Arsenie. Nu-i greu să distingi, astfel, în terapia şi practica pastoral duhovnicească a Părintelui Arsenie, emularea gândirii sale pe aceea filocalică şi neo-patristică a profundului duhovnic ortodox din toate arealulrile rezistenţei la lume, la diavol, la tot felul de nimicuri.
Urmând Părintelui Arsenie Boca, descoperi că Dumnezeu i-a dat o obşte de ascultători mult mai mare după trecerea la Cer decât în vremea stării lui printre muritori. Constaţi astfel, cu mare bucurie, că Familia Părintelui este una de Stareţ, cel puţin la modul creionat de celălat mare Avvă, Emilianos Simonopetritul. Fundamentul athonit al gândirii Părinţilor amintiţi trece, fragil, în bucuria noastră. Ca unul ce m-am bucurat de lumina Prislopului şi de Lucirea de Har a Ormiliei din crângul cu măslini, cred şi mărturisesc: minunea Ortodoxiei stă în unitatea de Duh Sfânt a Stareţilor ei.
Să ne bucurăm, dar, de Ortodoxia Bisericii noastre!