Vecinatati si ziduri. Romani si rusi. Secolele XVI- XXI

Descriere

Cea de-a XVII-a sesiune a Comisiei bilaterale a istoricilor din România şi Federaţia Rusă, desfăşurată în septembrie 2012 la Constanţa, graţie unei excelente colaborări dintre Academia Română, Universitatea „Ovidius” şi autorităţile judeţene şi municipale locale, a avut în atenţie două teme de mare interes pentru cercetarea istorică din cele două ţări. Temele au fost aprobate de comun acord la precedenta sesiune derulată la Moscova şi Sankt Petersburg în 2011.

Prima temă – Crize în Europa Răsăriteană şi de Sud-Est: cauze, evoluţii, consecinţe, în secolele XVIII-XX – s-a inspirat dintr-o obsesie a ultimilor ani şi a tentat să arate celor interesaţi, dar mai puţin familiarizaţi cu trecutul, că omenirea (inclusiv partea noastră de Europă) a traversat de-a lungul ultimelor secole diferite crize, pe care le-a trecut mai bine sau mai rău, mai rapid ori mai lent, în funcţie de variate împrejurări. Aspectele particulare tratate se referă la criza din Ţara Românească de la finele secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea (dr. Ovidiu Cristea), la expansiunea Rusiei în Balcani pe fondul „proiectului dacic” (dr. Ileana Căzan) sau al războiului dintre anii 1806 şi 1812 (dr. Vladislav I. Grosul), la implicarea Rusiei în chestiuni politice şi militare legate de România în 1877-1878 (dr. Valentin Ciorbea), în toamna anului 1916 (dr. Vasilii B. Kaşirin) şi în 1918 (drd. Daniel Citirigă); o altă serie de lucrări evidenţiază implicaţiile unor crize din perioada sovietică (dr. Ioan Chiper, dr. Aleksandr S. Stykalin, dr. Florin Anghel, drd. Simion Gheorghiu, dr. Cosmin Popa, dr.Tatiana Pokivailova), iar alta se axează pe realităţi încordate din anii postsovietici, (dr. Konstantin V. Nikiforov, dr. Marius Cojocaru). Grupajul acestor studii relevă noi interpretări, în acord cu cercetări recente ale unor surse de arhivă sau de alt tip, nestudiate sau avute în atenţie foarte puţin, marcând adevărate contribuţii la cunoaşterea unor fapte şi procese istorice cu urmări până în zilele noastre. Se desprinde ideea că crizele au fost adevărate constante în istoria popoarelor, devenind reale provocări. Unele au produs distrugeri iremediabile, drame cutremurătoare şi chiar tragedii umane greu de descris, dar altele au incitat comunităţile la noi adaptări, la descoperiri şi invenţii epocale, împingând societatea pe noi făgaşuri, mai potrivite progresului tehnic şi moral. De aceea, se constată din lectura studiilor de faţă că istoria omenirii poate fi privită şi ca o succesiune de crize, alternând cu perioade de stabilitate.

Cea de-a doua temă– De la naţiunea medievală la naţiunea contemporană în Europa Răsăriteană şi de Sud-Est – s-a concentrat tot pe preocupări de actualitate, dar care au importante rădăcini în trecut. Sub aspect cronologic, abordările pornesc din secolul al XVI-lea – o perioadă a Renaşterii, adică a debuturilor modernităţii – şi ajung până la zi, iar sub aspect spaţial, autorii vizează Transilvania (dr. Ioan- Aurel Pop), Kazanul (dr. Nadejda A. Soboleva), Commonwealth-ul ortodox (dr. Ovidiu Olar), Moldova, Ţara Românească, Rusia, Ucraina, România (dr. Kiril A. Kocegarov, dr. Oleg B. Nemenski, Mădălina Lasca, dr. Natalia G. Golant), prezenţa Rusiei în Balcani (dr Stoica Lascu), influenţa filosofiei ruse în cultura românească (dr. Adriana Cîteia), crearea naţiunii socialiste (dr.Mioara Anton), transformările cultural- lingvistice în lumea globalizată (dr. Elena S. Uzeniova). Studiile pun în lumină a abordare modernă a conceptului de naţiune şi a realităţilor adiacente lui, dezvoltând o viziune organică asupra etnicităţii, care nu mai leagă comunitatea naţională de o „orânduire” anume. De asemenea, lucrările marchează contribuţii noi, dar şi interpretări noi, care, în conformitate cu principiul istoricităţii, operează cu idei şi principii potrivite epocilor tratate. Astfel, istoricii români şi ruşi menţionaţi se feresc să eticheteze naţiunea ca realitate generală şi particulară, nu laudă şi nu critică în chip gratuit, ci mai mult constată. Analiza chestiunilor naţionale porneşte de la premisa că această comunitate umană există dincolo de voinţa unor indivizi şi instituţii, că nu a fost „inventată”, ci doar modelată de-a lungul timpului, prin intervenţia „intelighenţiei”, a unor partide şi grupări, a unor ideologii. Din această perspectivă, naţiunea, ca realitate generală în lumea modernă şi contemporană, nu poate fi condamnată, blamată numai fiindcă în numele ei s-au comis abuzuri şi crime ori s-au purtat războaie. Astfel de acte reprobabile s-au comis şi în numele familiei, al dragostei, al libertăţii, al bisericii, al democraţiei, al credinţei şi nimeni nu a blamat sau demonizat familia, dragostea, libertatea, biserica, democraţia, respectiv credinţa. Pe de altă parte, autorii constată că nici idealizarea naţiunii, sub pretextul unor idei generoase pe care le apără şi perpetuează nu este de bun augur şi nu conduce la puncte de vedere obiective. De aceea, şi din lucrările de faţă se desprinde o viziune realistă asupra naţiunii ca realitate perenă, cu varii faţete şi care a atins un stadiu de dezvoltare fără precedent în perioadele modernă şi contemporană. Dintr-o anumită perspectivă, se vede din aceste tratări o interferenţă între cele două teme majore abordate, fiindcă naţiunile se află – în acord cu unele interpretări – în criză, pe de o parte, iar ieşirile din anumite crize contemporane se fac şi prin recurgerea la afirmarea naţională deplină, pe de altă parte.

Fără sprijinul substanţial al conducerii Universităţii „Ovidius” din Constanţa, nici lucrările Comisiei şi nici apariţia acestui volum nu ar fi fost posibile, motiv pentru care exprimăm domnului rector Dănuţ Tiberius Epure, domnului prorector Florin Anghel şi colaboratorilor domniilor lor întreaga noastră gratitudine.

Studiile din volumul de faţă pun în lumină importanţa Comisiei bilaterale a istoricilor din România şi Rusia, pe fondul valorii inestimabile a dialogului din lumea ştiinţifică actuală. Din vechime se ştie că muzele vorbesc cu mare folos atunci când armele tac, dar, mai mult, prin dialogul acesta se poate prelungi la infinit tăcerea armelor. Istorcii români şi ruşi vin cu un mesaj al colaborării şi înţelegerii, într-o lume agitată şi încă divizată. Din fericire, mesajul nostru vorbit din timpul lucrărilor sesiunii de la Constanţa se eternizează prin cuvântul scris (tipărit), lăsând viitorului mărturia sentimentelor noastre de bună credinţă în abordarea trecutului. Iar dialogul, chiar şi atunci când se face prin replici contradictorii, este de preferat monologului, fiindcă numai prin dialog se rezolvă crizele şi se ajunge la concordie între naţiuni.

Ioan-Aurel Pop, Konstantin V. Nikiforov