Romani, vi se pregateste ceva! Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995)

Descriere

In 1989, românii au vrut un pariu pentru renaştere. Săraci şi curaţi, îl puteau câştiga. Cornel Nistorescu a pariat şi el, strigând în marele cor « libertate ! democraţie ! dreptate ! ». O naivitate. Salvatorii crimei, actorii oficiali, răspundeau « coabitare ! împăcare ! consens ! ». Cu dinţii strânşi, un jurnalist a scris cinci ani în Expres despre mistificarea unei naţiuni. în răspăr. O încleştare ce continuă şi azi.

« Vreau să spun că aici se află chiar drama acestei perioade. O dramă fără ieşire, o situaţie fără soluţie. Mă întreb mereu : cum poate coexista Elisabeta Rizea cu Ion Iliescu sau cu Adrian Păunescu şi Dan Marţian ? Nu este în asta o strâmbătate a firii ? Femeia aceea chinuită şi rămasă tot nedreptăţită trebuie să trăiască sub acelaşi soare cu rinocerii epocii de aur ! Şi ea tot călcată în picioare, şi ei tot la putere, bine mersi, dictând legi, principii, şi mustrând lumea cu botul lor rozaliu ! Adică dumneavoastră socotiţi moral faptul că Adrian Păunescu stă sub aceeaşi cupolă cu Ion Diaconescu, unul venit din corul slugilor, celălalt venit din marea armată a întemniţaţilor pe nedrept ? Cum Dumnezeu aţi putut crede că o coabitare e posibilă ? Cum nu v-aţi dat seama că mersul pe sârmă printre cele două lumi va fi socotit slăbiciune de caracter ? O vreme am meditat îndelung la posibilitatea de a uita. Să renunţăm la toate rănile memoriei şi să încercăm să construim ceva împreună. Să o luăm de la zero, încercând să abandonăm decontarea trecutului. Nu sună rău şi mie mi se părea posibil, pentru că nu am fost printre cei care au suferit. Dar la puţin timp mi-am dat seama că nu am dreptul să cer nimănui un asemenea lucru. Nici nedreptăţiţilor, nici profitorilor. Drept pentru care am decis să privesc lucrurile aşa cum sunt, în fundătura tragică în care se află, sperând că timpul le va scoate într-un fel sau altul. Atâta doar că eu trebuie să hotărăsc pentru mine. De care parte sunt ? »

Din epistola politică
« Inecatul dintre două bărci »,
Expres, nr. 11/1993

Aşa ceva n-am mai păţit : să ridic ochii, în 2013, dintr-un text scris la începutul anilor ’90 şi să văd în jurul meu chiar viaţa de atunci derulându-se azi. Ba chiar azvârlindu-mi adesea în obraz, din politică şi din media, din administraţie şi din instituţii de forţă, aceleaşi nume, cu aceleaşi CIP-uri, aceeaşi impertinenţă, aceeaşi puţinătate, sau clone perfecte ale acelor figuri. « Nu s-a schimbat nimic în România » nu e doar o vorbă spusă cu obidă, ci un ciomag care te loveşte în moalele capului citind articolele lui Cornel Nistorescu din Expres. Mai mult : dacă vrei să ştii ce trăieşti în 2013, ai şanse mici să afli de la tenorii diverselor scene de azi ; în schimb, te lămureşti fără greş din prestaţiile celor de atunci, toate grosolane, violente, şmechere, temătoare de orice geană de adevăr.
Dacă ar trebui să dau vreodată o declaraţie la poliţie, aş scrie : « îl cunosc pe Cornel Nistorescu de 32 de ani. » Factual, ar fi corect. Pe fond însă, inexact. Pentru că am început să-i citesc sistematic editorialele bine după anul 2000, când el se aşezase deja oarecum contemplativ « la balcon » şi părea să se fi specializat în panorame înţelepte ale zilei şi în defrişări punctuale ale unor mari potlogării. N-am ştiut că a fost o vreme – vremea Expres 1990-1995 – în care Cornel scria « din piaţă », lipit de spinarea slăbănoagă, cocoşată, batjocorită a unui popor abia ieşit din multilaterala închisoare comunistă. Când, în câteva rânduri în ultimii doi-trei ani, am tresărit la articolele lui sau la vorbele pe care le spunea la vreo televiziune, era, evident, pentru că se scoborâse iarăşi « din balcon » ca să se ducă « în piaţă ».
Nu e, desigur, întâmplător că la noi s-a menţinut până azi tandemul piaţă-balcon inventat de conştiinţele naţionale pe la 1860 şi că modernizarea a cunoscut mai multe frâne decât impulsuri. Un vast proces de măsluire îmbracă în molton aspre realităţi geopolitice, redactând rapoarte digerabile, ba chiar scrie din documente formale « un feliu de » istorie care nu foloseşte decât scribilor ei şi unor şefi trecători. Cine vrea însă povestea autentică de după 1989 a neamului său chinuit o va găsi în bună măsură în cioburile de oglindă pe care unul ca Nistorescu a avut inteligenţa şi buna-credinţă necesare pentru a le instala « în piaţă » din prima clipă şi apoi inspiraţia şi bunul-simţ de a le vizita în toate momentele de cumpănă.

Adina Kenereş

ClarObscur