Amintiri de la Junimea din Iași

     

In aceasta privinta, cartea lui Panu e providentiala pentru surprinderea tiparului spiritual al Junimii, cu conditia sa iesi din logica bagatelei si sa intri in pielea unui contemplator de intimplari grave. Tot ce se intimpla in cartea lui Panu e indeosebi serios, in ciuda bramburelii voioase ce se desprinde din paginile ei. Fara predispozitia spre lectura sobra, Amintirile lui Panu nu par a fi decit niste povesti hazoase despre frivolitatea artistilor ieseni.

     

Si Panu, ca disident nostalgic, si Negruzzi, ca factotum de o greu imaginabila fidelitate, au facut ca fenomenul junimist sa beneficieze, in istoria literaturii romane (si, automat, in istoriile literaturii romane) de un tratament autonom. Faptul e rarissim si, daca socoteala mea e corecta, s-a mai intimplat doar de doua ori intr-un secol si jumatate: cu Sburatorul lui Lovinescu si cu Cenaclul de Luni. Altminteri, piata ideilor de la noi e destul de ostila manifestarilor de grup (de unde si larga paleta de sinonime conspirationiste care inlocuiesc de obicei acest termen neutru). Scriitorii romani, cu atit mai mult cei canonici, sint luati cu penseta, unul cite unul, si izolati de contemporanii lor. Le sint dedicate medalioane perfect etansate, care exclud orice forma de dialog cultural.

     

Mult mai tirziu, cind i-am recitit amintirile, Panu mi s-a parut vioi stilistic, stapin pe condeiul lui si, cum zicea Zigu Ornea, o sursa alternativa despre cenaclul junimistilor unde se coceau la foc mic idei conservatoare care aveau sa se transforme ulterior in doctrina de partid, chiar daca la acea vreme Maiorescu se mira, poate sincer: „Ce are a face literatura cu politica!?”. Ceea ce mi l-a facut simpatic a fost curajul lui de polemist care s-a pus pina si cu Voda, incit era sa intre la basca din cauza asta. Panu a fugit la Paris ca sa scape de puscarie. Carol I l-a iertat cind liberalul cu vederi republicane s-a intors in tara, dar n-a uitat, asa ca atunci cind batrinul Panu a fost propus pentru un post de ministru, regele l-a respins net, pe temeiul ca nu poate fi ministru cineva care a tradat prin sustragere de la pedeapsa legea din tara sa. Nu s-a gasit nimeni sa-i explice atunci regelui ca fuga in strainatate era o cuminte traditie autohtona careia pina si altfel temerarul Panu ii daduse curs.

     

Totul este infatisat cu mult umor, intr-o maniera libera si dezinhibata. Memorialistul se dovedeste un ironist desavirsit, mai ales atunci cind creioneaza caractere. Nimic nu scapa ochiului foarte atent la detalii si, in acest fel, autorul reuseste sa contureze veridic fenomenul literar si cultural in cauza. (…) Capitolele ce compun amintirile lui George Panu sint scurte si sintetice. Acest mod de organizare a informatiilor imprima dinamism scrierii, iar judecatile personale completeaza sau definitiveaza o serie de alte conceptii, de data aceasta evocate. Valoarea scrierii lui Panu rezida si in universul socio-uman extrem de ofertant pe care il exploateaza la maximum. Memorialistul are materie prima pentru o fresca insufletita.