Filmar

Numai ca, in mod misterios, reuseste sa convinga, cel putin la momentul lecturii. Si asta se datoreaza, cred, stilului inconfundabil, amestec de limbaj gazetaresc de opinie si literatura condensata – plastic, direct si taios ca lama unui cutit. Dar si unei capacitati unice de a distinge esentele si de a le scoate la suprafata, acolo unde cei mai multi comentatori de cinema se afunda in detalii, divagari inutile si cuvinte sterpe. Desi aparent extrem de diverse – de la cronici despre filme straine si romanesti si comentarii despre evenimente cinematografice recente (gale, premii), la portrete si felii de viata transpuse in proza – textele comunica fertil si alcatuiesc un volum unitar, usor de citit si pe alocuri memorabil.

Filmar e o carte cu filme, asa cum un film e cu Dustin Hoffman. Filme de cinema si filme in regia vietii. Inseamna intoarcerea mea in intersectia dintre literatura si cinematograf, unde am vrut intotdeauna sa exist.

Multe dintre cronicile incluse in Filmar sint antologice prin profunzimea observatiei si subtilitatea frazei, la fel ca si prin calitatile lor literare. (...) Uneori, criticul cerceteaza secvente care-l impresioneaza in filmele pe care le vede (nu doar romanesti), cu atita atentie la detaliile relevante (ce pot tine de actorie, regie sau imagine), incit nu intelegi cum de tie, poate chiar si la revizionare, ti-au scapat atit de multe gesturi si nuante.

In colectia, ca un ierbar, de tablete jurnalistice si de mici dari de seama post-festivaluri, devenita Filmar, autorul ne face partasi la putinele sale veleitati si pasiuni, dar si la numeroasele–i insatisfactii culese din evenimente de gen si din vizionari. As putea spune ca doar citiva cineasti europeni din anii ’70, printre care Tarkovski, Lars Von Trier si Koncealovski mai cu seama, sint pare-se singurii care se legitimeaza creativ in fata spectatorului foarte exigent care este Cristian Tudor Popescu. (…) Consacrat prin ironia coroziva ce ii este specifica, autorul face uz de surprinzatoare jocuri de cuvinte ce amuza la modul inteligent si nu o data se protejeaza de „filmele proaste facute de regizorii buni” prin serioase doze de umor negru. Cu apetenta sa pentru ironizarea absurdului vietii contemporane aglomerate si pline de ambalaje redundante, autorul isi ocroteste sensibilitatea intotdeauna bine disimulata prin exercitii de cinism in stil „tres d'esprit” si care fac deliciul intelectualilor si nu numai al lor.

Intr-adevar, felul in care Cristian Tudor Popescu priveste filmele lui Cristian Mungiu, Cornel Porumboiu, Cristi Puiu, Adrian Sitaru, Radu Muntean etc. configureaza in primul rind un remarcabil autoportret de autor. Ceea ce nu inseamna ca autorul cultiva un narcisism maladiv sau ca finetea analitica i-ar lipsi, ci doar ca „omul e stilul” in aceste minunate poeme in proza care devin eseurile lui. Si cind ma refer la stil, nu pierd din vedere si un vocabular specific, fosforescent si vezicant, caci si pe acest tarim CTP este un inventator de: kivetsch, sclaveti, encomniasme, bilcism, parapsoi etc. Volumul lui Cristian Tudor Popescu, Filmar, este un fel de Amarcord al literaturii despre film, in cele din urma, un tulburator exercitiu de singularitate proiectat in dimensiunea nostalgica din care se alimenteaza mereu marea cinematografie.