Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj

     

Efortul lui Tsukuru de a se vindeca de o rana sufleteasca adinca, pricinuita tocmai de cei mai apropiati prieteni ai sai, este evocat intr-o maniera pe cit de simpla si cursiva, pe atit de emotionanta. Intreaga carte vorbeste, de fapt, despre vulnerabilitatea oamenilor la gesturile celorlalti, despre cit de mult ne pot afecta momente din viata care, la prima vedere, par lipsite de un dramatism real, despre cit de dificil este sa decizi daca e mai bine sa uiti si sa treci mai departe sau sa te lupti pentru a intelege ce si de ce ti s-a intimplat…

     

Dincolo de motivele fiecarui prieten de-al exclude, Tsukuru gaseste o realitate stranie, la granita dintre viata si moarte, dar este vorba despre o granita interioara, aproape imperceptibila din exterior. Cu fiecare pagina ti se confirma impresia ca asisti la un film plin de mister si te astepti ca, din mijlocul unui peisaj linistit si melancolic, sa rasara un detaliu terifiant aruncat de un regizor ce vrea sa modifice brusc intregul deznodamint. Fiecare descoperire facuta de Tazaki mai casca un hau straniu, un crater in realitatea plata. Nu cumva aceasta calatorie a fost de fapt inca un pretext folosit de Murakami pentru a-si expune reflectiile despre fragilitatea unui om ajuns in adincurile intunericului din interior si despre labirintul intortocheat al memoriei puse fata-n fata cu traumele si durerile afective?

     

Tsukuru nu este pilonul unei lumi, ci doar vizorul prin care putem vedea o anumita perspectiva asupra acelei lumi, asupra acestui spatiu care este prin excelenta grefat cu insemnele lipsei – ceea ce face lucrurile mai interesante, avind in vedere incertitudinea culorii lui Tsukuru, aspect care ne provoaca sa vedem in Tsukuru o posibilitate de asumare a oricarei nuante, un trup gol care poate purta orice vesmint, o usa deschisa catre trairea fiecarei nuante legate de faptele care ni se intimpla pe parcursul vietii – caci in acest baietel fictiv rezida o sensibilitate bine mascata, diligent ascunsa, o fragilitate acoperita in fata ochilor lumii din neputinta de a arata siesi si celor din jur ca tot ce vroia din partea apropiatilor copilariei sale era o prietenie simpla si sincera.

     

Revenind la text, o bună parte a lecturii, sentimentele mele s-au menținut undeva la limita de sus a suportabilului, un amestec de nostalgie, dar și de oarecare resemnare față de limitele stilului și de posibilitățile pe care, în fond, Murakami le mai poate explora după zeci de romane publicate. În fond, am regăsit o bună parte a motivelor specifice acestuia, devenite cumva recurente, pe alocuri am crezut chiar că asist la duplicări ale unor pasaje ceva mai vechi (nu că ar fi fost aceasta o problemă), pentru ca abia după un număr nu foarte însemnat de pagini parcurse să realizez că o bună experiență de lectură a lui Haruki Murakami era tot ceea ce căutam într-o zi de vacanță. Cartea curge repede, iar cu siguranță că firul doar aparent de polar are o contribuție semnificativă. Încă din început, ne confruntăm cu Tsukuru Tazaki, adult ajuns la maturitate, relativ singur și fără o viață socială sau de familie demnă de amintit, pentru care întreaga existență pare-se că luase sfîrșit atunci cînd, absolut din senin, grupul de prieteni din liceu ale căror nume japoneze traduse prin Neagra, Dalba, Albastru și Roșu, decide să îl excludă fără drept de apel pe el, singurul care nu fusese înzestrat cu un nume avînd rezonanțe cromatice.