Boddah speriat

     

Boddah speriat de Ionut Chiva - iata, cum spuneam, proza scurta incepe anul. In volum sint treisprezece povestiri scrise cu verva despre singuratate, despre cautari si regasiri, despre relatiile dintre oameni, izolare, cu personaje desprinse din realitatea de aici sau de dincolo. Spune autorul ca acestea ar fi proze americane. Sint tare curioasa sa vad daca sint sau nu.

     

De asemenea, nu s-a prea spus despre mine ca as fi un scriitor realist, sint considerat mai degraba un autor de voce, un creator de discurs mai degraba decit de povesti, personaje si asa mai departe. Presupunind insa ca aveti dreptate, nu exista niciodata acest risc, sau este, daca vreti, minor – cel mult iti pierzi minunatii cititori bovarici, care prefera exotisme sa mearga cu un ceiut. Mi-e antipatic mitul asta al povestasului, are in el ceva rural, retard, eu sint un om in lume, care are si el un set de probleme si un set de obsesii si acesta este meniul zilei. (...) Am scris povestiri on and off de cind ma stiu, multe sint ratacite, pierdute, poate si mai multe sint proaste. Care sa fie criteriul, cel valoric (ok, poate si tematic, e o carte care contribuie intr-un fel la iluzia unitatii si a corespondentelor, pe care ne-a bagat-o in suflet modernismul mare).

     

Proza lui Chiva, iar acum ma refer la cea din Boddah speriat, a fost anticipata si nascuta chiar de poeziile din Institutia moarta a postei. Ma gindesc mai ales la o tensiune elementara intre autor si limbaj, la o lupta continua pe care scriitorul o poarta cu instrumentul scrisului, fara ca proza lui sa se transforme intr-o foarte plictisitoare autoreferentialitate. Chiva povesteste, sau mai curind vorbeste, cautind in acelasi timp drumul cel mai fin trasat intre precis si vag. Marea lui batalie se da pe frontul unei oralitati personale, pe care incearca s-o imblinzeasca si pe hirtie, fara ca acest lucru sa impiedice comunicarea. E si asa destul de greu sa-ti povestesti singuratatea, melancolia, disperarile, sa-ti scoti demonii in public, dar cind refuzi sa faci vreun compromis (de data asta lingvistic), cel mai usor este sa pierzi la capitolul comunicare. Derapajul cel mai la indemina este in absurd, in incomprehensibil, in ludic gratuit. Nu, Chiva reuseste, si aici vine prima mare calitate a cartii, sa povesteasca despre toate cele de mai sus intr-un stil de o oralitate autentica. Chiva scrie asa cum vorbeste, isi respecta cu minutie de maniac idiosincraziile lingvistice, nu face absolut nici un compromis literaturitatii vazute ca incorsetare, constringere, pat al lui Procust pentru limbajul literaturii.

     

Am citit si-am recitit proza asta si de fiecare data mi-am spus ca e perfecta. Atit ca atmosfera, ca schitare (o, ce schitare!) a relatiilor complexe din cadrul trioului, ca intertext bine echilibrat pe axa Hemingway-Preda, dar atent spart pe alocuri, pentru a-i da o nota puternica de originalitate. Am preferat sa vorbesc despre ea asa cum cred eu ca trebuie vorbit despre literatura, pentru ca e o punere in abis a intregului volum, contine toate calitatile si idiosincraziile – delicioase, pentru mine – prozei lui Ionut Chiva. E aici o stiinta a exploatarii tacerii, a cultivarii nespusului, sint atitea supape prin care se elibereaza tensiunea, dar si zone-capcana, in care se acumuleaza, sint zone de lirism lipsit de patetism, sint descrieri senzationale, este atita tandrete temperata intre cele trei personaje, incit pentru mine se incadreaza fara dubii in seria aceea de proze perfecte despre care vorbeam la inceput.

     

Cu Boddah deja ma oprisem de mult timp din drumuri si imi rezolvasem treburile (o tacere de 10 ani, 2004-2014, intrerupta doar in 2011 de institutia moarta a postei, volumul meu de poezii). Intii am abandonat viata culturala citadina (beri cu poetii etc.), dupa aia am plecat din tara si dupa aia m-am mutat aici, in marginea padurii. Toate astea pina am ramas numai eu, eu si capul meu, noapte dupa noapte. Scrii altfel de aici, nu geografic, spatial, ci din pozitia asta. (…) Da, sigur, ce scriu porneste des de la cintece. Angels of Light – Jennifer’s sorry. Imi place de Michael Gira ca-i mai peizan asa si posomorit, incep sa seman tot mai mult cu el. (…) Cu piesa aia, de ce, ca-i posomorita, dramatica, deconstruita. Dar are si ceva, un elan pur, curajos, sportiv (melodie), cum ar trebui sa fie lumea si nu e. Si e un pic retro, nu?