Zaraza

     

Iata-ma cum, dupa o perioada in care am evitat cu obstinatie literatura contemporana romaneasca, am ajuns acum sa am chiar si un autor preferat. Concluzia este clara, zic eu, daca tinem cont ca este a doua oara cand acord punctaj maxim unui roman de Andrei Ruse - in conditiile in care am citit (si recitit) doua romane semnate de el. Dupa impresia puternica lasata de Soni, un nou personaj memorabil si-a facut loc in inima mea. Si nu, nu este vorba de Zaraza, ci de Cristian Vasile, despre care, spre rusinea mea - chiar nu stiam nimic inainte de citirea acestui roman. Stiam de tango-ul Zaraza - cine nu stie? - dar nu il atribuiam cuiva anume, era al tuturor. Zaraza insa ii apartine lui Cristian Vasile, el ne-a oferit-o, cu toata dragostea de care a fost in stare. Poate tocmai de aceea lumea inca il asculta, la mai bine de 80 de ani distanta, pe dizeur-ul care canta cu asa patos despre frumoasa Zaraza. Recunosc ca mi-am insotit lectura de acordurile in surdina ale Zarazei, astfel incat replicile lui Cristian Vasile sunau putin raraite in mintea mea. Este ciudat sa citesti o opera fictiva despre o persoana care a existat in realitate. Inevitabil incepi sa te intrebi cat este adevar si cat este fictiune, mai ales cand povestea reuseste sa te absoarba cu totul. Intr-atat de mult m-a convins varianta autorului, puternic romantata, desi presarata cu fragmente de jurnal si citate din presa vremii, incat o aleg in locul versiunii adevarate, prezentate in epilog. Povestea incepe in toamna anului 1928, cand Cristian Vasile, pe atunci un biet student la Conservator, paseste timid pe scena, pentru prima data, la insistentele bunului sau amic Ion Pribeagu si motivat de tanara misterioasa pe care nu are cum altfel sa o cucereasca decat prin vocea sa. Doar ca sfarseste prin a cuceri intregul public, nu doar atentia fetei in cauza. La trei ani de la acest episod, inspirat de aceeasi tanara misterioasa - pe care Cristian o va numi Domnisoara Coincidenta si al carui nume nu il vom afla niciodata - Cristian Vasile inregistreaza Zaraza, una dintre cele mai cunoscute si indragite piese de dragoste ale tuturor timpurilor. Zilele de glorie ii sunt insa numarate, iar trubadurul iubit de toata lumea ajunge sa nu isi mai gaseasca locul nici in Bucurestiul devastat de razboi, nici in inimile celor carora altadata le era singura alinare. Ca tot a venit vorba, Bucurestiul interbelic, tumultuos si molipsitor, ocupa o parte importanta din roman si este surprins de autor cu viata, oamenii si cladirile sale emblematice. Suntem purtati din Calea Victoriei, cu opriri in Parcul Cismigiu, pana la periferiile sarace, iar pe traseu ne intalnim cu Ionel Fernic, Jean Moscopol, Zavaidoc, Maria Tanase, Gica Petrescu, Mihail Sebastian sau Mircea Eliade (de Ion Pribeagu am zis deja). Ce as avea de reprosat romanului? Nu foarte multe. Este, undeva spre sfarsitul romanului, o scena de sex destul de explicita care se potriveste exact ca nuca in perete. Desi marele dizeur este prezentat ca fiind si un mare iubitor de bautura si femei, pana in acel punct nu avem de-a face cu nicio alta scena de acest fel. Bine, la drept vorbind, episodul respectiv este nu neaparat deranjant, cat mai ales suprinzator, menit parca sa starneasca discutii. Cineva a spus la lansarea cartii cum ca autorul foloseste des termenul "ficat" in carte; prin urmare, cuvantul mi-a sarit in ochi, lucru care probabil nu s-ar fi intamplat in necunostinta de cauza. Asa ca nici aspect nu pot sa il trec, pe drept vorbind, la reprosuri. Pe scurt, mi-a placut mult Zaraza lui Andrei Ruse, cu tot cu finalul trist si lectiile de viata cu care a venit la pachet. Se simte ca este un subiect drag autorului, care a incercat si, indraznesc sa spun ca a si reusit, sa contureze un tablou credibil al epocii respective, si sa celebreze, in felul sau, ultimul tango al Bucurestiului. Inchei cu un sfat numai bun de luat aminte: "Cristi, iubitule, sa stii de la mine, oamenii, indiferent daca-s copii sau sunt mai mari...au aceleasi temeri. Nu e niciunul cu nimic mai special, ba din contra. Ai sa vezi cat de mult ne asemuim. Cu dorintele noastre, cu fricile noastre si cu iubirea pe care vrem s-o impartasim si sa ne-o purtam. Nu are de ce sa-ti fie teama niciodata de oameni. Tu trebuie sa-i intelegi si sa-i iubesti pe fiecare, asa cum sunt....Dar sa nu fii rau niciodata cu ei, Cristi, chiar daca gresesc. Chiar daca arata altfel. Inauntru, ti-am spus, suntem toti la fel...Tu sa nu te sperii si sa nu uiti ca inauntru toti sunt la fel. Ca mine si ca tine. Si sa te bucuri de ei, caci oamenii pe care ii vei intalni incepand de acum sunt colegii tai. Colegii acestei minunate calatorii care se numeste viata."