Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism

     

Pentru o metoda calitativa de rememorare a trecutului, subiectivitatea este un atuu pentru ca nu se margineste la o insiruire de fapte istorice, ci releva si semnificatiile acestora. Un alt avantaj apare din scoaterea la iveala a unor puncte de vedere diverse, eludate de documentele oficiale ale epocii, care contribuie la democratizarea procesului de rememorare. Indiferent de valoarea lor literara, daca folosim drept cheie de lectura a naratiunilor din antologie reconstruirea relatiilor de putere dintre autori si sistemul comunist, avem in fata rezultatele unui proces de rescriere a trecutului. Consumul cultural devine astfel un pretext pentru a revela modul in care autorii textelor au experimentat si isi reamintesc comunismul, dar si impactul pe care filtrele trecerii timpului si perceptiei de sine l-au avut asupra constiintei lor. Nu pot sa nu remarc faptul ca volumul Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism este rezultatul unei mai vechi preocupari a lui Dan Lungu legata de trecutul comunist.

     

De ce ar fi totusi periculoasa forma aceasta de raportare la trecut pe care a practicat-o, nu fara o anume voluptate, in film, in arta, in teatru, in literatura, generatia mea? Pentru ca, fara voie, legitimeaza afectiv un univers profund maculat, un univers prin care raul, in diferitele sale fatete, se plimba nestingherit de colo-colo. Amintirile de felul acesta, marturisite in public din unghiuri profund personale, ne fac sa uitam, intr-un mod vinovat, istoria. Sau sa ne facem ca o uitam... Scriem despre foame, intr-adevar, dar o facem cu atata nostalgie incat foamea aproape ca devine un ideal. Scriem despre frig, despre gri, despre militieni, despre carti comuniste, insa fiecare litera musteste de un alean subversiv, din care se dezvolta luminile discrete si fermecatoare ale unei epoci pe care inca o purtam in noi. Ca pe o amuleta, ca pe un blestem?

     

Totul, de la obiectele care populau acest univers pana la intalnirile petrecute atunci, prieteniile, senzatiile traite stau de fapt sub semnul acestui mister la care, cum se stie, incetam sa mai avem acces odata cu trecerea timpului si succesiunea varstelor. Pentru asta orice eveniment din aceasta perioada a vietii sta sub semnul nostalgiei ireprimabile, indiferent de infernul pe care-l traia societatea romaneasca dincolo de zidurile protectoare ale universului familial. Am ales sa scriu despre acest paradox, trait de noi toti la atatea niveluri si sub atatea forme, despre scurtele incursiuni intr-o casa care statea tot sub semnul interdictiei – Occidentul cel atat de blamat era prezent acolo, sub forma celor mai spectaculoase jucarii, obiecte domestice, carti –, de fapt, despre dorintele, amaraciunea si frustrarile unui copil, despre absurdul unor situatii traite atunci ca facand parte din regimul normalitatii. Si, cum orice incursiune in aceasta lume sau in acest sertar al memoriei are ceva benefic, tonic, stimulativ, sper sa fi transmis ceva din toate astea si cititorului.

     

Primul merit al propunerii facute de coordonatori este ca a semanat putina bucurie si nostalgie in randul autorilor, ceea ce e mare lucru. Bucurie, pentru ca, oricat de grea ar fi fost copilaria, poti gasi printre filele ei momente vesele. Nostalgie, pentru ca acum poti doar prin memorie sa accesezi o etapa la care presupun ca orice om normal s-ar intoarce cu adevarat daca ar putea. Copilaria nu are ideologie, iar orice usa trantita in nasul unui copil inseamna doua ferestre deschise dupa colt. Cred ca textul meu este o tanjire dupa tinerete. Daca mi-am facut si tema cu el si a fost adecvat cerintelor, cu atat mai bine.

     

Dar nu este, vai!, o carte ideologica, nu vrea sa agite spiritele si dogmele, nici sa valorizeze faptele istoriceste (desi istoricii ar putea profita de faptele inglobate aici; ca si sociologii, specialistii in mass-media etc.). Autorii privesc inapoi fara manie, fiecare dupa gandirea si sensibilitatea lui, si incearca sa priveasca netrucat si neideologic o alta epoca asa cum au trait-o. Iar „distractiile” erau locul cel mai bun in care omul isi afirma „seva vietii”, ca sa spunem asa, se sustrage impactului ideologic. Distractiile sub comunism aveau ceva subversiv. Distractiile erau volens-nolens ilicite si „sabotatoare”, ca sa vorbim cu limbajul anilor ’50 ai secolului trecut. Ele boicotau ideologia.