PARINTELE CRACIUN OPRE.MARTURISITORUL CU NUME DE SARBATOARE

Descriere

„Dat-ai moştenire celor ce se tem de numele Tău, Doamne…” (Ps 60, 5)

Creştinii încă din epoca primară ştiau că există în această lume o istorie văzută, a faptelor, evenimentelor şi realizărilor materiale ale oamenilor şi o altă istorie nevăzută, duhovnicească, a adâncimilor sufletului, unde omul luptă să îl întâlnească pe Dumnezeu, să îl adore, să îl audă, să îl iubească şi să îi păzească poruncile. De aceea vieţile sfinţilor au întotdeauna această cruce ascunsă în naraţiunea lor: din ea aflăm adesea doar faptele exterioare, istorice, ale trecerii lor prin lumea această, nevoinţele, posturile, lacrimile, mărturisirile şi chinurile răbdate pentru Hristos, însă nimeni nu vorbeşte, sau foarte rar apar descrise stările sufleteşti, simţirile curate, luptele interioare prin care au trecut sfinţii în dorinţa lor de a descoperi şi de a păstra comoara ascunsă în ţarina sufletului lor.
Având în minte faptul că viaţa creştinilor este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi că adevărul ultim despre fiecare om se află adânc sădit în cămara cea mai intimă a sufletului său, acolo unde se află Dumnezeu sălăşluit prin Botez, sarcina de a descrie o astfel de viaţă şi de a rămâne aproape de adevărul ei tainic şi veşnic nu este deloc uşoară.
Părintelui Crăciun Opre i s-au adus şi încă se vor mai aduce multe encomii, căci viaţa lui a fost una deosebită, plină de minunile şi intervenţiile lui Dumnezeu în ea. Toate etapele existenţei lui pământeşti l-au arătat a fi un vas ales, anume pregătit de Ziditorul a toate pentru a-I preamări numele pe pământ prin mărturisirea credinţei şi pentru a ajuta pe mulţi prin mângâierea jertfelniciei sale.
Toţi care l-au cunoscut şi care s-au bucurat de lumina prezenţei şi de folosul cuvintelor sale nu aveau cum să nu remarce fineţea sa deosebită, inteligenţa şi memoria absolut uimitoare, umorul său fin, răbdarea sa impresionantă, evlavia sa plină de gingăşie şi delicateţe. Toţi au putut vedea dorul său neobosit de a-L sluji pe Dumnezeu, prin slujirea aproapelui. Toţi au putut remarca jertfelnicia care l-a ţinut mii şi mii de ore în scaunul spovedaniei, în frig adesea şi în postire, având o singură dorinţă şi anume pe aceea de a odihni sufleteşte pe Hristos din sufletele celor care veneau la dânsul să se mărturisească. Nimănui nu cred că i-a scăpat din vedere altruismul şi râvna cu care a avut grijă de cei încredinţaţi lui spre păstorire.
Toate acestea au fost însă câteva raze de lumină ale focului său interior, ale incandescenţei sale duhovniceşti. Ceea ce a rămas însă departe de ochii tuturor a fost tainicul adânc şi bine ascuns al sufletului său, acoperit atât de bine cu haina smereniei şi a simplităţii. Chiar şi celor apropiaţi le-a fost greu să pătrundă în Sfânta Sfintelor a sufletului Părintelui Crăciun. Uneori şi foarte rar au putut fi însă văzute raze venind din acea încăpere tainică a inimii sale. Atunci puteai înţelege că pe jertfelnicul tainic al sufletului său arde întreaga sa fiinţă mistuită de focul dragostei dumnezeieşti. Cuvintele greu pot descrie pe acest om tainic al inimii, pe acest heruvim ascuns în carnea neputincioasă a trupului. Acolo, în acea Sfântă a Sfintelor, unde Mântuitorul a intrat prin Taina Sfântului Botez, Dumnezeu a avut grijă să dea naştere unui om nou, după chipul lui Hristos. Acolo a trăit Părintele Crăciun, asemenea Preacuratei Fecioare, hrănit cu cuvintele dumnezeieşti şi cu Pâinea cerească. Acolo a crescut omul său cel nou, călindu-se în răbdare, probându-i-se iubirea jertfelnică prin suferinţă. Acolo a simţit mireasma cerului şi dorul după veşnicie. Acolo părintele a dobândit buna sa aşezare duhovnicească, cea care l-a ajutat ca slujind oamenilor, să nu se depărteze niciodată de Dumnezeu. în acea încăpere tainică şi de nepătruns a inimii sale mărturisitorul lui Hristos a ştiut că toate sunt trecătoare şi că doar iubirea altruistă a Sfintei Treimi este singura iubire cu care ne putem împăca total, şi fără micşorare de noi înşine. A ştiut şi a experiat că Ea este singurul dialog în care ne aflăm creşterea întreagă şi neînşelătoarea împlinire a fiinţei noastre. Acolo părintele a trăit ca un pustnic, cu toate că a vieţuit cu trupul ca un mirean în mijlocul lumii. Acolo părintele Crăciun a deprins meşteşugul însingurării ca mod de apropiere de Dumnezeu. Cu o trezvie lăuntrică mereu gata să îşi apere comoara ascunsă în ţarina sufletului său, cu simţul grav al răspunderii pentru darurile primite de la Dumnezeu, cu înfocate strigări de rugăciuni, cu voinţa nezdruncinată de a rămâne credincios Marii Iubiri şi de a o mărturisi chiar şi cu preţul sângelui, cu smulgeri din foc si cu zvâcniri de duh care dă bucurie îngerilor, părintele Crăciun a izbutit să rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent în lume, fără a fi din lume, să elibereze tainicul heruvim din el şi, însingurat cu duhul, să trăiască în dragoste cu Dumnezeu, slujind aproapelui. Aceasta este minunea mare a vieţii părintelui Crăciun! Toate celelalte evenimente văzute, istorice ale existenţei sale, nu sunt decât un reflex şi o rodire a acestei minuni. Astfel Dumnezeu S-a arătat şi în viaţa părintelui Crăciun a fi minunat întru sfinţii Săi. Dumnezeu a făcut minuni acolo unde omul i-a urmat Lui.
Mutat la veşnica odihna în împărăţia iubirii Sfintei Treimi, sau mai bine spus, primit să slujească mai departe Sfânta Liturghie în lumea Bucuriei cereşti, Părintele Crăciun este viu şi trăieşte printre noi. Toţi o ştim şi o simţim. E acelaşi. Atent, iubitor, devotat, delicat şi plin de înţelegere, gata să ajute pe toată lumea. Ne bucurăm şi ne dorim mult a ajunge din nou împreună. Dar aceasta depinde numai de noi şi de lucrarea duhovnicească din adâncurile inimilor noastre.
Pe toate fronturile vieţii Biserica are nevoie astăzi oameni care înţeleg folosul retragerii şi lucrării interioare. Vreau să spun: oameni cu rezerve de înţelegere, de dragoste, de rugăciune, de curăţie, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu şi devotaţi, luminaţi şi întăriţi cu puteri de slujire, în Duhul lui Dumnezeu, în numele Lui şi după principiile Lui; oameni, într-un cuvânt, care nu numai la şcoala lumii, ci şi la şcoala lui Dumnezeu au învăţat să îndrăgească şi să slujească valorile vieţii veşnice.
Părintele Crăciun Opre este un astfel de om!
De aceea ne bucură iniţiativa colaboratorului nostru, Romeo Petraşciuc, de a cinsti, şi prin această carte, pe slujitorul lui Dumnezeu, Părintele Crăciun. Şi binecuvântăm cu arhierească dragoste toată osteneala şi grija de a oferi celor care l-am iubit pe Părintele – şi, cu siguranţă, tuturor credincioşilor – această carte. Fie ca ea să se facă, pe mai departe, glas al părintelui „cu nume de sărbătoare” pentru toţi cei care îl caută cu nădejde şi dragoste pe Dumnezeu.

îPS Dr. Laurenţiu STREZA,
Mitropolitul Ardealului