Singur pe lume / Vol II

Descriere

Singur pe lume, una dintre lucrările premiate de Academia Franceză, este incontestabil, în ciuda dulcegărilor situaţiilor, bine scrisă. Dovadă e succesul aproape al tuturor remanierilor făcute după ea, fie în teatru sau în desene animate.
Deşi astăzi se mai citesc doar vreo trei-patru dintre cărţile lui, i se atribuie lui Malot vreo şaptezeci de romane, fără ca zvonul public să-1 acuze de colaborare în creaţie sau de folosirea muncii "negrilor", ca pe Alexandre Dumas. O bună documentare, cunoaşterea gustului micii burghezii care-i constituia audenţa, analiza inteligentă a situaţiilor şi o imaginaţie temperată de judecata critică asupra societăţii în care trăia sunt calităţile datorită cărora acest romancier, înzestrat cu o natură solidă şi robustă de muncitor, a obţinut o recunoaştere largă. [...]
Aşa cum subliniază şi el în Cum am scris Perrine, romanele sale au întotdeauna o construcţie tematică, în sensul că dezvoltă anumite idei reprezentative prin caractere şi situaţii. Fiecare dintre ele îşi propune, prin mijloace literare, să contribuie la formarea caracterului, să încurajeze tinerii, înfăţişând succesul personajelor principale. Autorul îşi focalizează povestirea pe protagonist şi dă, prin analiza situaţiilor, prin observaţii psihologice un model pentru primele raţionamente morale pe care le face un adolescent. Deci interesul lor educativ este mai mare, aş zice, decît cel al romanelor lui Jules Verne, care lasă puţin loc pentru judecata etică şi care prezintă situaţii în general factice, dacă nu fantasmagorice, fără relaţie directă cu situaţiile şi caracterele mai frecvente în societate. În fine, cărţile lui Malot redau întotdeauna, deşi fugar, un mediu social anume, descris cu tensiunile şi plăgile lui specifice: minerii expuşi accidentelor de muncă, muncitorii alcoolici din întreprinderile textile, marinarii siliţi să-şi rişte viaţa pentru a câştiga o bucată de pâine, aristocraţia decăzută şi descompusă moral, sau tinerii săraci care luptă pentru a-şi face un nume în profesiune.
[...] Hector Malot reţine în paginile lui ceva din amintirea lampadoforă a copilăriei, ca un licurici prins în palma şovăielnică a nopţii. Adept discret, probabil, al lui Rousseau, admirator al reveriilor plimbăreţului singuratic, puţin mizantrop chiar, cum îl ghicim în multe pagini, unde tovărăşia animalelor îl consolează pe om de deznădejdea în care îl aruncă ticăloşia semenilor săi, scriitorul ne dăruieşte uneori câte o clipă de jubilatie de felul descrierii colibei de pe insulă. O înjghebare trecătoare de stufăriş care declanşează în sufletele noastre, regresiuni spre acele vârste când fiinţa omenească, în stare să privească ceasuri întregi păsările, ierburile şi norii, se pătrunde fără voie de mireasma veşniciei.