O moarte care nu dovedeste nimic. Ioana

Descriere

"Dupa Camil Petrescu si Mircea Eliade, cel mai autentist, mai "gidian" dintre prozatorii romani notorii din perioada interbelica este Anton Holban (1902-1937). Nu in Romanul lui Mirel (1919) si Parada dascalilor (1932), dar in celelalte proze. Mentionand, in diferite contexte, pe unul sau altul dintre autorii preferati, Anton Holban numeste frecvent, in afara de Proust, de Benjamin Constant, Eugene Fromentin, La Bruyere, Huxley, Thomas Hardy. Vadit (si marturisit) indatorat este clasicilor francezi, in special lui Racine - si rusilor. Recurgerea insa la "documente" (fragmente de jurnal, scrisori), si mai ales nevoia irepresibila de a se confesa (fie si sub un nume de imprumut, Sandu) il situeaza tipologic si in descendenta lui Gide. Asemenea lui Andre Gide, el e un autentist clasicizant. Cu toate ca, neavand miscare epica si incalcand toate canoanele, scrierile sale: cele ample (O moarte care nu dovedeste nimic, 1931, Ioana, 1934, Jocurile Daniei, 1972) si cele scurte, din Halucinatii (1938) nu se incadreaza precis in nici o specie, ele sunt, indiscutabil, "literatura". Prozatorul acorda constant o maxima atentie compozitiei. Il subordoneaza pe Proust lui Racine. Destainuindu-si experientele celor trei iubiri, Sandu o face, de fiecare data, cu deplina constiinta ca le "scrie". De aici constructia de tip muzical (ca la Proust): tema cu variatiuni, contrapunct etc.; de aici simbolurile si finalul deschis. "Autor", naratorul holbanian e un romancier autentist care etaleaza autenticitatea din calcul artistic. Literarul - evident - nu exclude sinceritatea. E (sau poate deveni) chiar expresia ei cea mai credibila. Caci si sinceritatea isi are codurile ei.
Oricare ar fi mijloacele "naratorului", autenticitatea miscarilor sufletesti statornicite in discurs este necontestabila. Nimeni, in afara de Camil Petrescu, n-a surprins, pana la aparitia primului roman analitic al lui Anton Holban, procese sufletesti in insasi derularea lor concreta. Niciunde in teritoriul prozei romanesti, incertitudinea, asteptarea, anxietatea, sentimentul de umilinta, amorul propriu ranit nu aparusera ca simtaminte traite direct, ca adevarate realitati materiale. Chiar si Hortensia Papadat-Bengescu relatase si rezumase doar pana atunci evenimente din sfera psihicului, si tot astfel avea sa procedeze si in viitoarea creatie.
Cat priveste continutul, intreaga literatura holbaniana, eseistica inclusiv, e proiectia unui spatiu interior stapanit de geniul mortii. Vocabula "moarte" apare in o seama de titluri: O moarte care nu dovedeste nimic, Conversatii cu o moarta, Obsesia unei moarte, Bunica se pregateste sa moara. Viata si moartea in opera d-nei H. Papadat-Bengescu. In romanele O moarte care nu dovedeste nimic si Ioana, obsesia tanatica e un laitmotiv la modul explicit. "Intotdeauna - mentioneaza naratorul - i-am vorbit Ioanei despre moarte", "Ideea mortii a devenit la mine un tic". Pentru Sandu intreaga viziune a existentei e, in termeni heideggerieni, un "Sein zum Tode". Sadic, masochist ori sadomasochist, cum a fost caracterizat acest personaj - ca mai toate celelalte, de altfel - e un suflet bantuit de sentimentul mortii. Acest sentiment e liantul tuturor starilor de constiinta si al comportamentelor sale. Gandind si simtind totul din perspectiva existentei, e normal ca personajul sa se comporte contradictoriu si inconsecvent, irational. E fatal, simtindu-si apropiatul sfarsit, ca el sa se agate de viata, si in special de manifestarea ei culminanta, dragostea, cu inversunare paroxistica. Tot restul - "nest que litterature". Literatura menita tocmai sa transmita sentimentul letal, obsesiv. Nu literatura de dragul literaturii. In aceasta consta autenticitatea, indiferent de mijloacele discursului prozaic: "literare", in intelesul traditional, sau antiliterare, autentiste."
Dumitru MICU, Scurta istorie a literaturii romane, vol. 2, Editura Iriana, Bucuresti, 1995, pag. 199-200.