Poezii si proza

Descriere

Cel mai vechi dintre calatorii romantici, Grigore Alexandrescu, in paginile consacrate vizitei sale la manastirile oltenesti (1842), ne ofera... destul de putin. Impresiile sale privesc mai degraba traditiile istorice ale locurilor pe care le viziteaza sau unele particularitati ale oranduirii lor actuale. Cadrul natural este abia indicat. Cand ajunge la Cozia, o simpla insemnare topografica ii este de ajuns... In fata Manastirii Dintr-un Lemn descrierea este ceva mai bogata, dar fara elemente sensibile propriu-zise. Autorul descrie o configuratie, nu un peisagiu... Pestera de la Polovraci il impresioneaza mai mult, dar spiritul de observatie ramane, chiar in fata acestui spectacol, inferior fanteziei constructive, careia i se pare a vedea, in grupul stalactitelor, siluete de copii sau de fantasmagorice fiinte combinate din oameni si fiare, daca nu simple chipuri salbatice "ca doi talhari, care, cu armele gata, asteapta sa atace un trecator". Abia, ultima pagina a Memorialului jertfeste esteticii timpului, zugravind un motiv tipic-rasarirea lunii deasupra unei paduri... Pagina merita a fi retinuta. Este acea prin care natura, ca obiect al descrierii literare, intra in operele prozatorilor romani, sub forma magiei lunare. Scriitorul intelege ce poate fi dulceag sau conventional in zugravirea stralucirii neintinate a lunii si de aceea intregeste tabloul sau din contraste punand alaturi de lumina selenara, raspandita pe ziduri, pe stanci si poteci, masa intunecata a padurii ramase in umbra.
Rasarirea lunii la Tismana ramane oricum o exceptie in paginile de proza ale lui Grigore Alexandrescu.
Tudor Vianu, Arta prozatorilor romani, Chisinau, Casa de editura Litera, 1997, p. 69-70.

"Pentru ce nu publici scrierile dumitale?" intrebai mai deunazi pe un barbat de spirit si de gust care tine ascunse in portofoliul sau mai multe manuscrise de poezii. "M-am speriat, imi raspunse, de cand am vazut atatia poeti..." Negresit, niciodata nu am avut mai multa indestulare, nu zic de poezie, ci de versuri. De unde vine aceasta? Poate in parte din gresita idee ca arta poetului ar fi mai usoara decat a prozatorului, dupa cum socotim cei mai multi, atunci cand intram in cariera literelor cu toata increderea junetii si neexperientei; poate insa asemenea dintr-o lege inalta care va ca poetii sa fie cele dintai instrumente ale geniului noroadelor, cand geniul acesta incepe sa se destepte. In adevar, armonia avand o atractie naturala pentru cei mai multi oameni si versurile frumoase intiparindu-se cu lesnire in memorie, toti aceia care la inceputul civilizatiilor simt, sau cred a simti, in sufletul lor o scanteie divina aleg instrumentul acesta ca cel mai sigur spre a-si raspandi ideile lor. De aceea poezia e cea mai antica arta a spiritului omenesc; de aceea legile popoarelor celor antice erau scrise in versuri; de aceea in ierarsia literelor poezia are un loc asa de inalt. Ea face cea mai mare parte a gloriei natiunilor; si cele mai insemnate fapte, cele mai inalte descoperiri au trebuinta de ajutorul ei ca sa poata trai. Dar cu cat arta e mai frumoasa, atat este mai anevoie; cu cat sunt mai rari poetii care au lasat numele lor la veacuri, atat mai numerosi aceia care s-au pierdut in adancul uitarii. Faimosul Beranger, puternicul liric al timpilor moderni,
poet popular cu aristocratice forme si unul din capetele cele mai rezonabile ale Frantei, zice ca multe din cantecele sale cele mici l-au costat doua si trei saptamani de lucru, marturisire ce dovedeste cata strasnicie trebuie sa aduca un autor la compunerea scrierilor sale; caci arta este asa de intinsa si variata, frumosul are atatea nuante delicate si fugitive, lucrarile imaginatiei atata trebuinta de ale rezonului ca sa poata ajunge tinta lor, care este frumosul ideal sau stralucirea adevarului, dupa cum zice Platon, incat nu este de mirare daca desavarsirea lipseste la multi, carora insa nu le lipseste talentul, si daca literatura noastra mai ales, a careia parte poetica nu se compunea pana in anii din urma decat de niste balade traditionale, inspiratii necultivate ale suferintei si ale naturii salbatice, nu este, zic, de mirare, daca literatura noastra n-a produs inca nici un cap d-opera care sa poata sluji de model netagaduit: acelea nu ies decat in literaturile formate si in limbile statornicite, dupa cum o stiu mai cu osebire toti aceia care scriu si, prin urmare, cunosc influenta ce are limba asupra stilului.
Ce pot zice acum de poeziile mele? O parte din ele s-au mai tiparit la Iasi, in anul 1842, si defavorul de care ma bucuram atunci a contribuit negresit la primirea ce li s-a facut, dupa cum se intampla cu tot ce este poprit. Retiparindu-le acum, am sters pe unele, am vrut sa in-dreptez pe altele, si am adaugat cateva, intre care unele sujeturi istorice de un interes national si, prin urmare, si mai putin egoist; caci eu sunt din numarul acelora care cred ca poezia pe langa neaparata conditie de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime trebuintele societatii si sa destepte sentimentele frumoase si nobile, care inalta sufletul prin idei morale si divine, pana la viitorul nemarginit si in anii cei vecinici.
Sunt departe de a crede ca am tratat aceste sujete cu tot interesul de care sunt primitoare. Dar o scriere este totdeauna un mijloc de a face alta mai desavarsita, si eu voi fi cel dintai a aplauda pe acela ce va face mai bine.