Pasarea Phoenix - Capodopere si texte fundamentale (vol. X)

Descriere

Este foarte greu de compartimentat o operă lirică atât de vastă, dar dacă acceptăm că orice împărţire este imperfectă şi nu are alt rost decât: acela de a facilita studiul, putem spune că poezia lui Eminescu se concentrează în jurul a opt mituri care vin şi dispar pentru a reapărea în alte poeme, sub înfăţişări şi cu conotaţii schimbate. Ele comunică între ele şi adeseori fără de veste îşi schimbă locul într-un discurs în care amănuntul este obserbat din unghi cosmic.
a) Este, întâi, mitul naşterii şi morţii universului, acela din Memento mori, Mureşanu, Gemenii, Rugăciunea unui Dac, Scrisoarea I etc. "Maşinăria lumii" este văzută de sus, filozofic, începând cu momentul genezei şi încheind cu stingerea imaginată de un poet al apocalipsului.
b) Al doilea mit, legat de cel dinainte, este mitul istoriei. "Maşinăria lumii" este judecată, acum, în perspectivă istorică şi cu criterii morale. De la Epigonii şi Împărat şi proletar până la Scrisoarea III, poemele explică mersul lumii şi sunt organizate pe ideea unei incompatibilităţi fundamentale: aceea dintre plenitudinea şi înţelepciunea trecutului şi căderea prezentului. Un Eminescu satiric, vizionar, poet al unei imense scârbe sau, dimpotrivă, înflăcărat apărător al valorilor tradiţionale, se manifestă în interiorul acestui vast spaţiu liric care adună un număr mare de teme şi fantasme.
c) în raport cu miturile anterioare şi al treilea, mitul dascălului (înţeleptul, magul) care ştie să citească semnele întoarse din cartea lumii şi apără legea veche. El este urmaşul zeilor din timpurile mitice şi trăieşte într-o peşteră misterioasă sau în umbra zidurilor egiptene. Aici îşi află loc (aici şi în vecinătatea miturilor citate mai înainte) metafizica negaţiei absolute din Rugăciunea unui Dac, blestemul din Gemenii sau rugăciunea teribilă din Andrei Mureşanu sub presiunea răului universal şi a corupţiei istorice.
d) Al patrulea mit eminescian este mitul eroic cu nuanţa idilizantă din micile poeme bucolice şi cu aceea filozofică din Luceafărul. Expresia lui este variată, şi într-un loc sugerează voluptatea adormirii, în altul,
melancolia incompatibilităţii dintre bărbat şi femeie, nostalgia neîmpliniţii, chipul dulce, oximoronic.
e) Urmează mitul oniric (al cincilea, deci, în numărătoarea mea) şi el însufleţeşte poemele şi prozele care imaginează lumile posibile, spaţiile cosmice, tărâmurile în care stăpâneşte o altă ordine şi creşte o altă floră. Aici se desfăşoară existenţele paradisiace care scapă de maşinăria lumii istorice.
f) Un nume trebuie găsit pentru alt mit (al şaselea), acela care sugerează, la Eminescu, existenţa unui spaţiu de securitate pentru spiritul romantic bolnav de nemărginire, ostil faţă de limitele existenţei mărunte. Să-i spunem, poate, mitul întoarcerii la elemente, bazat pe ideea "recosmicizării" omului. Codrul este un element recurent în acest posibil spaţiu de securitate. Peisajul nu-i numai o stare de suflet, este şi locul în care spiritul romantic regăseşte ritmurile marelui univers.
g) Următorul mit (al şaptelea) exprimă poziţia şi rostul creatorului în raport cu toate celelalte experienţe ale spiritului. Mitul creatorului, deci, şi filozofia lui de existenţă. Oda (în metru antic) şi Luceafărul sunt poeme tipice pentru această categorie, deşi formele lor lirice sunt atât de diferite.
h) Este, în fine, şi un mit al poeziei care se manifestă sub două înfăţişări: prima e directă, explicită (poezia ca temă de reflecţie în poem; poetul care pune "haine de imagini pe cadavrul trist şi gol"), iar a doua - şi aceasta este esenţială - este indirectă, ca expresie a unei muzicalităţi interioare profunde, un orfism generalizat, o muzică inconfundabilă care devine semnul de identitate al eminescianismului; ideile, stările de suflet, un mod de a fi în lume, viziunile, miturile de care am vorbit până acum, toate vin şi se pierd într-un discurs esenţialmente muzical. Obiectele materiale trec, înainte de a ajunge în poem, printr-o invizibilă cameră de muzică. Poezia este înainte de orice o muzică încorporată în limbaj. Universul există ca să justifice apariţia acestei Cărţi a Sunetelor care se armonizează.

Oricâte stele...
Oricâte stele ard în înălţime,
Oricâte unde-aruncă-n faţă-i marea,
Cu-a lor lumină şi cu scânteiarea
Ce-or fi-nsemnând, ce vor - nu ştie nime.
Deci cum voieşti tu poţi urma cărarea.
Fii bun şi mare, ori pătat de crime,
Acelaşi praf, aceeaşi adâncime,
Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea.
Parcă mă văd murind... în umbra porţii
Aşteaptă cei ce vor să mă îngroape...
Aud cântări şi văd lumini de torţii.
O, umbră dulce, vino mai aproape -
Să simt plutind deasupră-mi geniul morţii
Cu aripi negre, umede pleoape.