Dosarul Eliade. Reabilitare provizorie, vol. VIII (1967-1970)

Descriere

MIRCEA HANDOCA: Cel de-al optulea volum al antologiei noastre l-am intitulat Reabilitare provizorie - 1 septembrie 1967-16 iulie 1970. În toamna anului 1967 intelectualitatea din România a descoperit cu surprindere un nou nume în publicistică. Numai cine a trăit acele momente de euforie poate să-şi dea seama ce a însemnat hotărârea "organelor" de partid şi de stat de a acorda dreptul de semnătură lui Mircea Eliade. Revistele unde apăreau texte sau comentarea scrierilor sale se epuizau cu repeziciune. Era firesc să fie aşa! 23 de ani numele scriitorului fusese interzis.Încă de la începutul lui ianuarie 1967 începe să se mişte ceva. Marin Sorescu şi Ştefan Bănulescu obţinuseră "viza" să publice La Ţigănci în Secolul XX. Aflînd toate acestea, Mircea Eliade notează: "Ce sentiment curios, să aflu, deodată, că aş putea fi tipărit, curînd, în ţară, unde ultima carte a apărut în 1944... şi ultimul text publicat într-o revistă a fost, cred, un articol despre Greşelile de tipar în Revista Fundaţiilor Regale, aprilie sau mai 1940. Am impresia că-mi anticipez moartea: toate acestea ştiam că se vor întîmpla cîndva, dar nu acum, ci după moartea mea."Încă din primăvara lui 1967 invitaţiile din ţară devin mai insistente. Zaharia Stancu e chiar "generos". La eventuala sosire în Bucureşti îi promite că-i va pune la dispoziţie maşina sa cu şoferul. La 14 august 1967 Ion Jalea, într-o scrisoare "mă invită, foarte oficial să iau parte la Colocviul Brâncuşi, organizat la Bucureşti la începutul lui octombrie. Îi răspund oficial şi politicos că nu voi putea participa la acea dată fiind în Japonia".Recuperarea de către autorităţile române e privită cu ostilitate şi chiar cu proteste violente. Unul dintre cei mai înverşunaţi contestatari din rîndul intransigenţilor e Vasile Posteucă. Chiar şi bunii prieteni sînt împotriva acestei tipăriri în ţară. La 23 noiembrie 1967 Eliade se explică [pentru el însuşi]. "Brutus [Coste] îl simt furios şi mîhnit că sînt "recuperat" în ţară. Îi e frică să nu se creeze «confuzii». Teza mea e foarte simplă: am ţipat, de cîte ori am putut - noi toţi - că literatura originală, autentică e sugrumată în ţară, că bieţii români nu pot citi decît maculatura marxistă-pompierească etc. etc. Acum încep să tipărească autori valabili (Blaga, Barbu) şi chiar pe cei din exil. Dacă nu e decît asta - retipărirea - nu pot face altceva decît să mă bucur şi să admit să mă retipărească şi pe mine. Numai dacă aş face declaraţii publice pe placul lor s-ar crea confuzii..."În revistele din Bucureşti şi provincie încep să-i apară nuvelele. Se publică, de asemenea studii şi eseuri despre prozator şi savant. Mai mult decît atît! Două volume importante au fost imprimate în 1969: Maitreyi. Nunta în cer, cu un pătrunzător studiu introductiv al lui D. Micu (reprodus în paginile următoare) şi La ţigănci şi alte povestiri, precedat de un excelent eseu al lui Sorin Alexandrescu. Distinsul profesor de la Universitatea din Amsterdam face aici o pertinentă analiză asupra fantasticului operei lui Mircea Eliade. Exegeza sa intitulată Dialectica fantasticului a fost reprodusă recent în volumul La ţigănci de Mircea Eliade în cinci interpretări (Editura Dacia 2001, pp. 11-30).Chiar dacă în culegerea de faţă suntem nevoiţi să renunţăm la reproducerea prefeţei volumului din 1969, nu putem să nu transcriem o pagină antologică: portretul lui Mircea Eliade, conturat cu talent în linii sigure: "Privirea curge de departe, filtrată prin ochelari, adăpostită de o frunte concentrată, puternică; obrazul, bărbia, decupate dur, tăiate de o gură subţire, liniară, crispată. Gesturile febrile, uneori explozive, alteori stîngace, de obicei stăpînite, un calm impus, controlat, dincolo de care se zbate neliniştea, ori surîde, poate, seninătatea. Vorbeşte puţin, mai mult ascultă şi priveşte. Curios, atent la toate, fericit nu să expună, ci să înveţe. O bucurie a dialogului, purtat cu o presiune aproape adolescentă, epurată de orice vanitate. Retragerea în tăcere şi în aburii pipei, pentru ca celălalt, eliberat de apăsarea Savantului, să-şi releve mai firesc propria-i originalitate. Prevenitor, simplu, spontan, cu tact şi cu distincţie, în orice împrejurare, cu o franciscană blîndeţe. O prezenţă intensă, vidată uneori de o bruscă retragere în sine, ca apele supte, adînc, în pămînt. Modest, incredibil de modest, dar cu un simţ cert al valorii. O candoare care se bucură copilăreşte de frumuseţile zilnice ale lumii, sau poate o înaltă înţelepciune, eliberată de contingent, contemplînd veacul şi veacurile"...