Lutierul si Mandolina (Cu dedicatia autorului)

Descriere

Cred că poezia trebuie să poarte promisiunea unei mai limpede cunoaşteri a sufletului omenesc - această manifestare gingaşă a durerii.

Nincu Mircea reuşeste să transforme această promisune în realitate.

Uneori versul său curge peste suflet ca o muzică tristă a unei lire antice a cărei greutate impozantă ţi-o poţi imagina, alteori te lasă să crezi că în spatele uşilor închise întotdeauna se vor perpetua mistere şi doar vederea clară este adevărata cunoaştere.

Este admirabil modul său de a respecta sensul divinului fără a-i sacrifica omenescul, de a primi fericirea ca o răsplată ştiind că înţelepciunea constă în nu a trece cu vederea nici unul din hazardurile în care există însăşi viaţa.

în această combustie poetul nu uită că dincolo de noi respiră „o lume din pietre ca din carne” pe care o respectă cu o gravă candoare. Asta ne ajută să descoperim dincolo de esenţa versului portretul poetului - un om cu admirabile deprinderi umane, posesorul unei inteligenţe senine, a unei onestităţi ireproşabile. Pare un păstor cufundat în tăcerea pădurii, cu o mimă meditativă care abia aude strigătul unei păsări rătăcite, în ochi îi poţi distinge un imens drum de gheaţă albastră brăzdat de urme adânci.

Dăruieşte tinereţii - acest şir de iluzii dulci unde sublimul are o singură culoare, albastră precum soarele care îi coboară ocean de borangic în palme - o valoare inestimabilă de unic (Tinereţe plină ).

îţi permite să te transformi dintr-un personaj absent, fără nume, fără loc în propia-ţi istorie, într-un melancolic visător, pentru că el crede în misterul fiinţelor luminoase ca visători (Colţ de rai). Precum bolnavul dornic de mângâiere, precum femeile sterile dorindu-şi un prunc, inevitabil te laşi cufundat în vis, aici eşti doar un om singur, gol şi dezarmat, într-un ocean în care totul este în schimbare: culorile, densităţile, ritmul respiraţiei… ocean în care adevărul se pierde sub sublim. (Vis).

Trăieşti uimitoarea senzaţie că fiecare decor fragil realizat de poet din „risipă de stele”, „fluturii serilor”, „aripi de balerine” şi „flori înluminărite în tei” te absoarbe prin liniile lui, sau te laşi rătăcit ca într-o rugăciune (Serpentine).

Autorul trăieşte în mijlocul unei melodii a formelor. Rugăciunea este o voce pură închisă într-o frumoasă sferă, în mijlocul ei ca un sâmbure roditor în fruct o cruce care luminează, însăşi liniştea (Stare de rugăciune). Firesc conturează diferenţa dintre creaţie şi modelare, pentru el căutarea e singura cu putere de a reface echilibrul şi armonia într-un suflet chinuit de întrebări (Căutare). Nu uită de voluptoasa căutare a frumuseţii, de fineţea şi goliciunea pură a cărnii unui trup iubit de femeie, această fiinţă desăvârşită, uneori lipsită de apărare, ca o fragedă prospeţime de magnolie (Dans).

Dincolo de puterea meditativă dăruită de fiecare poezie poate cel mai esenţial lucru, ce îl putem păstra în arhiva sufletului de cititor, este acela că poetul ne ajută să înţelegem cât este de esenţial să ne păzim de tentaţia de a nu deveni o marfă anonimă care poate fi vândută de o mână neştiutoare (Ispita).

Ca un autentic gânditor de multe ori paşii îl poartă în derivă, atunci priveşte cu blândă îngăduinţă în labirintul fiinţei sale, lăcaşul în care contradicţiile se sting, unde fiecare lucru conservat este deopotrivă sacru.

Omul Nincu Mircea ştie că urma lăsată de suflet nu este acelaşi lucru cu prezenţa lui şi are o singură dorinţă: „fiinţa mea ce mă porţi fără de mine, / Fă-mă piatra ce-mi doresc să rămână vie între ruine / am strâns în mine toate simţămintele dintr-odată. / Am strâns din stelele cerului, din izvorul pământului, / Până am simţit construindu-se esenţa cuvântului.” (Piatra ce îmi doresc a fi)

„Lutierul şi mandolina” este un volum de poezie care poartă în el efectul picăturii de miere care tulbură şi parfumează vinul vechi.

Andrada Matei