Îmi pare rău, sunt așteptată

Că luăm decizii pripite, că suntem presaţi de timp, că vrem mai mult, din ce în ce MAI MULT, că jucăm pe mai multe terenuri, că amânăm lucrurile esenţiale pe motiv că mai pot aştepta, toate aceste realităţi ne sunt cunoscute, le trăim zi de zi, fiecare dintre noi, sunt parte nedetaşabilă a vremurilor haotice pe care le traversăm. Trebuie să fii extrem de privilegiat pentru a te putea “lipsi” de ele, măcar de o parte, sau extrem de echilibrat ca să le poţi armoniza. Sacrificăm cu atâta uşurinţă esenţa existenţei noastre, alergând după iluzii, care odată atinse nu umple golul pe care-l doream plin. Cred că fiecare ar trebui să-şi stabilească priorităţile şi să echilibreze restul activităţilor în jurul lor. Dar ce faci atunci când viaţa îţi dă puţin planurile peste cap, te încurcă, îţi pune piedică, te forţează să iei nişte decizii sau din contră, te împiedică să le iei? Bun, şi dacă tot am început cu concluziile zic să povestesc şi despre carte…:) După “Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea” şi “Viaţa e uşoară, nu-ţi face griji”, Agnès Martin-Lugand m-a prins şi cu această carte, deşi mărturisesc sincer, până pe la pagina 120, personajul principal candida serios la titlul “cel mai antipatic personaj feminin întâlnit într-o carte”. Yael, căci despre ea e vorba, o tipă sigură pe sine, dependentă de munca de interpretă pe care o desfăşura cu succes la o agenţie din Paris, cu un viitor promiţător, însă extrem de robotică, nu-şi îngăduia momente de relaxare, de linişte şi timp liber, îndepărtându-se de familie şi prieteni, având în gând doar sarcinile profesionale şi promovarea pe care o aştepta de 10 ani, avea câte o pastilă pentru fiecare reacţie umană a corpului ei, pastila care-i omoara foamea, care-i înlătura oboseala sau din contră inducea somnul la ora dorită etc., nu accepta momente de slăbiciune din partea subalternilor şi nu ţinea cont de vieţile lor personale. O astfel de persoană a fost Yael până la pagina menţionată mai sus când, Bernard, şeful ei, o trimite după patru ani în CONCEDIU(forţat) şi rupe orice legătură profesională cu ea pe această perioada. Tot acum îşi face reapariţia după 10 ani şi Marc, prietenul apropiat din facultate, iar după această reîntâlnire aflăm şi motivul pentru care Yael s-a refugiat în muncă pentru atât de mult timp, dar la orizont se întrevede şi mult aşteptata promovare, astfel tot ce însemna stabilitate şi control în viaţa ei este puternic zdruncinat iar ea se află între două punţi. Înconjurată de familie, prieteni vechi şi Marc, Yael îşi îngăduie încet încet să şi trăiască, să se bucure alături de cei din jur, să simtă, să-şi acorde momente de relaxare, şi ni se dezvaluie până la urmă un personaj chiar simpatic, o femeie puternică, cu o capacitate de muncă imensă, cu viziune şi relaţii profesionale importante însă în acelaşi timp o femeie pentru care familia reprezintă totul, care şi-a revizuit raporturile de colaborare cu colegii, care a învăţat că munca nu e totul în viaţă şi că e ok să spui şi STOP din când în când, să te bucuri de oamenii minunaţi pe care-i ai în jur, să te bucuri de lucruri simple, să petreci timp cu tine fără să faci abuz de capacităţile tale, să iei lucrurile încet şi să-ţi îngădui să te vindeci atunci când simţi nevoia. Agnès Martin-Lugand scrie frumos, simplu, orientându-se asupra acţiunii, legând evenimentele între ele, îşi întreabă personajele ce gândesc dar nu ocupă mult spaţiu descriind sentimentele lor ci le simplifică la esenţial astfel încât tot timpul există o claritate a evenimentelor. De ce mi-a plăcut cartea? Pentru că tratează un subiect de actualitate şi pentru că oferă un exemplu clar şi o posibilă soluţie la hazardul care ne înconjoară şi la modul cum dorim să ne trăim viaţa. Un lucru e cert, Agnès Martin-Lugand scrie poveşti vindecătoare…