Fata pe care ai lăsat-o în urmă

Această carte a lui Jojo m-a făcut să fiu și mai entuziasmată de celelalte cărți pe care le am în bibliotecă de la ea, necitite. N-aș vrea să încadrez "Fata lăsată în urmă" la categoria Chick Lit. Chick Lit ar trebui să fie ceva ușurel, poate o idee superficial, iar cartea asta consider că nu face parte deloc din categoria carte ușoară, de consum. Să luăm numai documentația necesară pentru a prezenta atâtea fapte și date istorice. Ce poate fi mai plăcut decât să înveți niște istorie, în timp ce urmărești niște personaje trăind drame, măcinate de conflicte și luând decizii care vor avea ecou în viitorul îndepărtat? Pentru mine puține lucruri, cu siguranță. Cartea ne introduce – cel puțin în prima parte – în atmosfera din timpul primului război mondial. O schimbare binevenită, deoarece majoritatea cărților de tip ficțiune istorică par mai degrabă legate de al 2-lea război. Așa cum vom afla, și primul a fost nasol, atâta doar că nu mai trăiesc martorii întâmplărilor de atunci. Ca urmare, este fascinant să pătrundem în orășelul de provincie francez St Peronne, ocupat de nemți, în care trăiește Sophie Leferve împreună cu sora și cu fratele său. Soții fetelor sunt plecați pe front, lucru care le face să se teamă că într-o zi vor primi o veste groaznică. Fiind permanent înfometați, oamenii din oraș trăiesc în condiții grele, cu teama de a deveni victimele umilințelor și agresiunilor din partea ocupanților germani. Sophie este o fire bătăioasă și ține piept comandantului neamț care are sub stăpânire orășelul. Reușind să se impună ca o persoană egală cu dușmanul – lucru aproape imposibil – Sophie va primi propunerea de a găti pentru batalionul de nemți în fiecare seară, la hanul la care locuiesc. Situația înlesnește întâlnirile frecvente cu Her Kommandant (comandantul neamț), în care vom descoperi o latură umană. Surprinzător sau nu, cert e că puțini scriitori s-au aventurat să dezlipească unui neamț din perioada războiului, eticheta de canalie fără inimă. Cu timpul, între Soptie și Comandant se înfiripă un fel de prietenie. Sophie speră ca, obținând respectul și afecțiunea acestuia, să faciliteze eliberarea lui Edouard, soțul său, care este posibil să fi ajuns într-un lagăr de concentrare. Obiectul de schimb în această “înțelegere” deloc sigură și inspirată, reprezintă portretul ei pictat de Edouard, tablou care îl fascinează pe comandant încă de când îl descoperă în casa lui Sophie. Din păcate lucrurile nu merg prea bine și… Nu aflăm momentan ce se întâmplă pentru că suntem aruncați în epoca modernă: anul 2006, era tehnologiei. Facem cunoștință cu Liv Halston, văduva unui fost arhitect. Problemele anilor 1900 sunt departe, însă există alte probleme, actuale, care o frământă pe Liv. Ce avem în comun este o legătură afectivă care se va înfiripa între ea și un bărbat cunoscut întâmplător, al cărui job reprezintă recuperarea de obiecte de artă pierdute, în scopul restituirii proprietarilor de drept. Tot întâmplător, un tablou misterios înfățișând o tânără care a trăit la începutul secolului XX, se află în casa lui Liv și este o amintire de la cel care i-a fost soț. Pe parcursul poveștii, vom pendula între epoca trecută și cea prezentă, dar ambele vor avea farmecul și intrigile lor care – cel puțin pe mine m-au captivat foarte tare. Ceea ce a reușit Jojo Moyes – parcă dorindu-și cu orice preț – a fost de a aduce două planuri narative și povești care de multe ori se află la limita dezastrului și irecuperabilului – către un final fericit. Nu spun mai mult, oricum este foarte greu de imaginat cum conjuncturi nefaste și situații aparent fără ieșire își găsesc o rezolvare curată și complet satisfăcătoare pentru cititor. În afară de ce am spus mai sus, avem un stil fluid, “user-friendly”, cu care scriitoarea ne-a obișnuit și în celelalte cărți și o poveste fără urmă de plictiseală. Personal, recomand să luați cartea în orice bagaj de vacanță. Va adăuga un plus de savoare călătoriilor, momentelor de repaos sau doar weekendurilor simple de relaxare.