Nuferi negri

Marele talent al lui Michel Bussi a fost acela de a intui proporţia corectă a fiecărui ingredient care transformă Nuferi negri într-un roman hibrid. Autorul îmbină echilibrat calităţile apreciate de cei pasionaţi de artă cu desfăşurarea palpitantă de care au nevoie cei dependenţi de suspans. Deşi acţiunea este plasată într-un loc ofertant pentru descrieri, nu vei da peste scriitura unui autor ispitit de calofilie, pregătit să transforme grădinile lui Monet într-o butaforie, cum ar face un autor mediocru. Dimpotrivă, Michel Bussi deviază obsesia turiştilor de a năvăli în Giverny pentru a obţine cea mai frumoasă poză care să ateste prezenţa lor în altarul vegetal al lui Monet spre o reflecţie satiric-acidă asupra modului în care dorinţa de a conserva un loc idilic devine pînă la urmă un coşmar pentru locuitorii transformaţi în figuranţii unui tablou ce trebuie să rămînă neschimbat, pentru a le încînta ochii celor aflaţi doar în trecere.

Și cartea asta m-a enervat la un moment dat, în a doua zi de lectură, cînd începuseră nesfîrşitele lecții despre pictorii impresioniști francezi de la începutul secolului douăzeci (eu neavînd nici în clin, nici în mînecă cu pictura – deși am fost la Luvru și-am văzut Mona Lisa, acum vreo unsprezece ani). Pentru mine, cartea de față este revelația acestui an și chiar a ultimilor ani. Oameni buni, este minunată. Te ia cu fiori sfîrșitul, nu altceva. Iar drumul pînă acolo... presărat cu tablouri, anchete, intrigi de sat izolat de lume, meschinării și personaje cu caractere mici, mici de tot, geloase, adulterine, hulpave, răutăcioase, de la mic și pîn’ la mare, trecînd prin toate categoriile de vîrstă. Nimic nu este ce pare a fi în acest roman ca un puzzle întins pe mai multe... generații, cu straturi peste straturi de amintiri, de introspecții și de enigme peste enigme, care te iau prin învăluire, te duc într-o direcție, îți dezvăluie o frîntură de informație, pe care s-o așezi la temelia rezolvării marii enigme, dar pe care tu, biet cititor naiv, n-ai s-o descoperi nici dacă ai beneficia de mintea sclipitoare și de cunoștințele lui Sherlock Holmes.

Parcurgînd paginile mi-am adus aminte de atmosfera unora dintre romanele lui John Steinbeck, în special La răsărit de Eden. Printre alte similitudini, ca laitmotivul stranietății de exemplu, alt aspect care mi-a rămas pregnant în minte este acela că trecutul își cere mereu tributul, ne urmărește mereu, nu putem scăpa de lucrurile neterminate, pentru că ele cer un răspuns chiar atunci cînd ne gîndim că nu mai trebuie să dăm unul. Pendulînd între ceea ce este moral și ceea ce ne face fericiți, personajele lui Michel Bussi dobîndesc pe parcurs profunzime, la final aproape că nu mai știm nici de partea cui să fim, nici ce alegem să susținem. Michel Bussi reușește în Nuferi negri nu numai personaje excelente, zugrăvirea unui decor idilic în cuvinte puține, puternic sugestive, dar mai ales un joc bine regizat cu timpul, cititorul aproape că nu realizează trecerea de la o perioadă la alta decît mult după ce deja a pătruns în acel spațiu temporal care are reguli proprii și povești specifice de așternut pe pagină. O carte într-adevăr bine scrisă, cu poveste realistă și schimbări dramatice de situație. Finalul, dincolo de nota optimistă pe care o aduce, mi-a lăsat un gust ciudat, pentru că drumul pînă la fericire pare extrem de anevoios și aproape că nu mai ai vreme să te bucuri de cadoul venit cu atîta întîrziere.

În romanul lui Michel Bussi, cel mai lăudat și mai premiat autor francez contemporan de cărți polițiste din confreria genului, cititorul e dus de nas ca la fosta cooperativă socialistă Artă și precizie. Și asta cu mijloace literare aparent dintre cele mai simple. Efectul e însă atît de complicat, încît merită să stăm nițel de vorbă despre el. (…) În Nuferi negri veți găsi o carte care vă va face să vă simțiți mai culți decît erați și care v-ar putea îndemna să discutați cu prietenii despre crime, despre Monet și despre invazia turiștilor care duce la schimbarea înfățișării locurilor pe care le vizitează, cu imensa complicitate a localnicilor care trăiesc de pe urma lor.

Este una dintre mărcile scriiturii lui Bussi, care pare că încear­că să-și exaspereze cititorii, forțîndu-le imaginația și ducîndu-i pînă la limitele răbdării în ritmul trepidant al scriiturii sale. Dar în momentul în care ajungi la final, după infinite presupuneri și jocuri logice, care cad în întregime pe măsură ce se dezvoltă intriga, nu poți să spui decît că da, într-adevăr, acesta este acel Bussi genial pe care îl știi din toate celelalte cărți, scriitorul capabil să pună totul într-o lumină nouă, neașteptată. Cînd citești finalul, ești obligat să reanalizezi totul și îți dai seama cît de minuțios a fost pregătit totul pentru a te induce în eroare.