Bietul Ioanide (2 volume)

Descriere

Un exemplu de transgresare a istoricităţii ni-l oferă romanul Bietul Ioanide, scris între 1947 şi 1949 şi apărut în 1953, de curând în a treia ediţie. Tema, definită de autorul însuşi într-o scrisoare pe care am publicat-o în Gazeta literara din 17 martie 1966, a fost să arate „cum trăiesc spiritele academice vremurile furtunoase“. Sub raport epic, romancierul se serveşte de mitul folcloric al meşterului Manole pentru a analiza încă o dată soarta creatorului de geniu într-o societate meschină, obtuză, incapabilă de a promova valori. Se pare că avem de-a face cu o alegorie. În 1941, G. Călinescu publicase Istoria literaturii române de la origini până în prezent, operă monumentală, de o valoare inegalabilă şi inestimabilă, care a dat loc totuşi la controverse şi polemici violente.

Autorul a dat un prim răspuns voalat într-o scrisoare aparent bizară, un pretext dramatic cu acţiunea în China antică, intitulat Șun sau calea neturburată, mit mongol (1943), în care Şun, „muzicant, poet, filozof, agricultor, olar, mânuitor al tuturor industriilor folositoare“, este un adept al confucianismului aşezând mai presus de orice puterea morală şi respectul vechilor rituri. În Bietul Ioanide (titlul ascunde o ironie) eroul e, ca şi modelul său mitic, un arhitect însufleţit de măreţe proiecte, imposibil de înfăptuit în lumea mercantilă, filistină. Ioanide construieşte, în ciuda tuturor împotrivirilor, concurat de profesorul de beton armat Jean Pomponescu, un monument original, O bazilică prevăzută cu cupolă de sticlă, replică îndrăzneaţă, sarcastică, la proiectul conformist al rivalului său, „catedrala neamului“. Actualizarea mitului poate fi urmărită mai departe.

În legenda meşterului Manole, creaţia, mănăstirea Curtea de Argeş, nimiceşte procreaţia, Manole fiind nevoit să-şi sacrifice soţia şi copilul spre a împiedica dărâmarea zidului şi a da viaţă edificiului. loanide, absorbit de visurile lui constructive (ar fi voit să devină un alt Antonio Sant’Elia), pierde pe cei doi copii ai săi, Tudorel şi Pica, implicaţi în formaţia cu caracter totalitar „Mişcarea“ care şi-a luat drept lozincă sloganul nietzschean, adoptat de Mussolini, „vivere pericolosamente“.