Ultimul tren spre Istanbul

     

Dacă vă plac romanele istorice şi mai ales cele care au subiectul legat de cel de-al Doilea Război Mondial atunci “Ultimul trenul spre Istanbul” va fi cu siguranţă o lectura plăcută, mai ales că perspectiva va fi una puţin diferită faţă de alte romane cu aceeaşi temă, cea a Turciei, ţară care s-a zbătut să rămână neutră şi să-şi păstreze cetăţenii în siguranţă în faţa urgiei naziste. În centrul poveştii se află cele două fiice ale Paşei Fazil Reşat, Sabiha cea devotată familiei, care avea să nu dezamăgească familia urmând drumul trasat deja de părinţii ei căsătorindu-se cu Macit, diplomat la Ministerul de Externe şi Selva, rebela familiei, cea care avea să-şi decidă singură soarta chiar dacă căsătoria cu Rafael Alfandari, fiul unui medic evreu, avea să o îndepărteze de familie şi ţară. Neînţeleasă de familie şi neacceptată alături de soţul ei într-o ţară care nu tolera căsătoriile între musulmani şi evrei Selva hotărăşte să înceapă o nouă viaţă alături de Rafo în Franţa, ţara care părea să le promită fericirea şi liniştea la care sperau amândoi. Însă speranţele lor sunt repede năruite odată cu ocuparea Franţei de către Germania şi nebuneasca vânătoare de evrei pe tot teritoriul ţării. Se mută alături cu soţul ei şi micul Fazil, fiul lor, de la Paris la Marsillia însă negura duşmanului se întinde şi aici transformând pacea în tensiune şi instalând spaima în existenţa de zi cu zi. “Trase draperiile, deschise fereastra şi inhală adând aerul rece şi umed. În dimineaţa asta nu avea să iasă cu Fazil în parc. Norii negri erau semn sigur de ploaie. Şi măcar dacă norii ar fi rămas doar pe cer! Însă de când ocupaţia germană se extinse şi în sudul Franţei, era ca şi cum norii ar fi intrat şi în casa, şi în toată fiinţa ei. Nu mai dădea lecţii particulare, deşi acestea fuseseră ca o rază de soare în viaţa ei monotonă. Nimeni nu se aşteptase să înceteze lecţiile, dar, de la începutul invaziei, pe 11 noiembrie, Selva adoptase un nou rol: să îşi ocrotească soţul, atât de mult cât putea. Soţul pe care ea îl convinsese să emigreze în Franţa, aruncându-l, astfel, fără voie, în groapa leilor.” Aflată sub umbrela neutralităţii, Turcia pune la cale un plan pe cât de nebunesc şi riscant pe atât de uman şi patriotic. Diplomaţii turci aflaţi în tară, alături de angajaţii ambasadei din Paris fac tot posibilul pentru a scoate din ghearele negre ale războiului toţi compatrioţii cu cetăţenie turcă, indiferent de religie şi confesiune, cât timp aveau paşaport turcesc erau pe lista albă. Nebunia ia forma unui vagon, ataşat unui tren ce avea să treacă chiar pe sub nasul inamicului, prin Germania, ca să nu ridice suspiciuni. Acest tren va fi şi salvarea familiei Selvei, alături de alţi oameni mai mult sau mai puţin turci dar deţinători de paşaport, oameni aflaţi în ingrata postură a fi intrat sub vizorul ofiţerilor SS din diferite motive. Punctul culminant al romanului e însăşi călătoria cu trenul spre Istanbul, conexiunea dintre personaje, poveştile lor, emoţiile şi trăirile lor pe parcursul traseului dintre Franţa şi Turcia, teama că planul lor ar putea fi descoperit de nazişti dar mai ales speranţa că totuşi această soluţie va fi cea care le va da o a doua şansă în viaţă este cea care va ţine cititorul cu sufletul la gură până la final. Relaţia dintre cele două surori, grija pe care şi-o purtau, relaţiile cu familia, întâmplări din copilăria şi adolescenţa lor, societatea turcă aflată la umbra marelui război, personajele conexe cu poveştile şi vieţile lor, alternarea planurilor narative şi descrierile făcute de Ayşe Kulin vin să întregească tablou care ne spune o poveste pe cât de originală ca perspectivă pe atât de comună, a suferinţei umane într-o perioadă întunecată a istoriei omenirii.