Miturile Greciei antice

În privința repovestirilor acestor mituri, chiar și cei mai chichiricioși comentatori ai lui Graves acceptă că romancierul s-a descurcat cît se poate de bine. Începînd cu marii zei din Olimp, continuînd cu zeitățile mai mici, care au avut pile în lumea zeilor, și cu nemuritorii de tot felul, cu un destin zdruncinat, trecînd apoi și prin miturile mai mărunte, care țin de metamorfozări, azi uitate, ale unor personaje mitologice care n-au trecut proba timpului. Graves scrie mult mai pe larg despre Muncile lui Hercule și despre peripețiile lui Odiseu (Ulise), ca și despre cucerirea Troiei, fiindcă izvoarele despre cei doi sînt mult mai numeroase decît despre marii zei din Olimp. Hercule și Ulise, plus Enea, cel care a fugit din Troia ajungînd la Roma, sînt vedetele istoricilor antici și ale scriitorilor de atunci. Să fie asta dovada că, treptat, marii zei ai Olimpului își pierduseră puterile în ochii oamenilor? Sau că zeii începuseră să acționeze discret, folosindu-se de oameni pentru a-și manifesta puterile? Căci după ce-și făcuseră de cap în vechimea vechimilor, incestuoși, matricizi, paricizi, ucigași ai propriilor copii și ai amantelor și amanților lor de pe pămînt, zeii au început să respecte legile oamenilor, ca și cum ar fi făcut o reformă de jos în sus.

Pe vremuri, orice elev englez educat era familiarizat cu miturile clasice (presupun că nu mai este cazul astăzi). Ar fi utopic să mă aștept ca traducerea la The Greek Myths să cîștige popularitate în școlile românești. Sper totuși că-i va converti măcar pe cîțiva dintre studenții mei. Desigur, Graves nu are ultimul cuvînt în ceea ce privește mitologia greacă, dar cartea lui, extravagantă și luxuriantă, le garantează începătorilor un solid punct de sprijin, celor pasionați, o piesă de colecție, iar specialiștilor, o criză de nervi.

Apariţia, în limba română, a celebrei lucrări The Greek Myths de Robert Graves poate fi considerată, fără a exagera, un eveniment literar de proporţii. Tradusă admirabil de Ciprian Șiulea, Miturile Greciei Antice este o sinteză esenţială nu numai pentru filologi, istorici, etnologi sau pentru cei interesaţi de mitologia greacă, în general, ci pentru orice cititor avid să exploreze adevărate cîmpii narative, care se revarsă, spectaculos, într-o multitudine de variante, generatoare, la rîndul lor, de conexiuni şi interpretări. Robert Graves inventariază, aşadar, aproape 200 de personaje şi episoade mitologice pe care le reconstruieşte sub forma unor naraţiuni captivante, urmate  de comentarii şi ipoteze privitoare fie la originea anumitor pasaje, fie la ocurenţa lor în  istoriile anticilor. Interpretările enunţate despre religii sau ritualuri din spaţiul mediteraneean, pentru care nu există documente de nici o natură, rămîn, admite  Graves, ipotetice. Rigoarea, verificarea surselor şi studiul comparativ sînt afirmate ca ipoteze de bază, de la care nu admite abatere în favoarea nici unei alte prezumţii: „Metoda mea a fost de a asambla într-o naraţiune armonioasă toate elementele risipite ale fiecărui mit, folosindu-mă de variante puţin cunoscute care ar putea contribui la determinarea semnificaţiei lui şi de a răspunde cît mai bine, în termeni antropologici sau istorici, tuturor întrebărilor care apar“.

Era timpul unui update. Și iată că după o lungă aşteptare Polirom publică în sfîrşit Miturile Greciei antice, sinteza clasică din 1955 a lui Robert Graves. Din Graves au mai fost traduse în trecut romanele istorice Eu, Claudius împărat…, Claudius zeul sau Comitele Belizarie.   Cu talentul său de romancier, Graves a compilat din sursele (multe fragmentare) avute la dispoziţie o naraţiune fluentă, deşi uneori aceasta ajunge să semene – tocmai din pricina divergenţei surselor – cu grădina potecilor care se bifurcă a lui Borges. Panteonul zeilor, eroilor şi aventurilor este descris de Graves cu eleganţă şi rigurozitate. Rezultatul nu este un roman, ci o mie de romane schiţate în cîteva pagini. După cum ştim de la critici formalişti ca V.I. Propp, care a plecat de la studierea elementelor recurente din basmele ruseşti, orice naraţiune se reduce la cîteva structuri („funcţii”) de bază. În Eroul cu o mie de feţe, Joseph Campbell făcea o operaţiune asemănătoare pornind de la compararea diverselor mitologii. Legenda zice că George Lucas ar fi fost inspirat de Campbell atunci cînd a făcut Războiul Stelelor. Adevărul e că Lucas ar fi putut fi la fel de bine stimulat de aventurile lui Tezeu: puneţi-l pe Tezeu în locul lui Luke, pe Minos în locul împăratului, pe Ariadna în locul prinţesei Leia  şi pe Darth Vader în locul Minotaurului. Lucrul cel mai fascinant pentru cei/cele care citesc Miturile Greciei antice este în ce măsură poveştile de acolo epuizează arborele scenariilor posibile – de la queste eroice la romane sentimentale.