Casa Golden

     

Cel mai recent roman al lui Salman Rushdie, Casa Golden, apărut în 2017 în Marea Britanie, a fost tradus la două luni distanţă în româneşte, la Editura Polirom, de Dana Crăciun, şi a fost aşteptat de toată lumea ca un eveniment pentru că se ştia că faimosul autor iconoclast scrie în el despre Donald Trump. Cititorul trebuie să aibă multă răbdare dacă începe să citească romanul incitat doar de acest detaliu. (...) Este un adevărat spectacol de inteligenţă şi erudiţie, pentru că poveştii în sine i se adaugă astfel o a doua poveste, artificială, livrescă, dar seducătoare. Altminteri, Casa Golden nu e printre cele mai bune romane ale lui Salman Rushdie, dar, cum un maestru e impresionant şi în cele mai puţin reuşite, cartea se citeşte cu multă plăcere.

     

Plin de referințe cinematografice – un deliciu pentru cititorul cinefil –, Casa Golden nu e romanul uluitor, năucitor, răscolitor pe care l-ar fi așteptat unii, dar este un roman actual, solid, militant, un roman-protest la adre­sa noii Americi, America falsității, stridenței, bigotismului, rasismului, vulgarității, violenței, calomniei, paranoiei pe care un spirit liberal și emancipat ca cel al lui Rushdie nu poate decît s-o deplîngă, dar fără să o abandoneze.

     

Îmi place cum scrie Rushdie. E un meseriaș pe care te poți bizui: povestitor cu har și romancier care știe să te țină în priză pe spații mari. De astă dată însă, Rushdie și-a propus prea multe în acest roman în care ambițiile sale literare mi se par uneori mai mari decît putința sa. Cred că autorul Versetelor satanice și-a pus în cap, cu această carte, să le închidă gura comentatorilor care cred că, dacă n-ar fi fost fatwa ayatollah-ului, Rushdie nu s-ar fi bucurat de celebritatea pe care o are. Suficient de inteligent artistic încît să-și dea seama că, dacă ar fi scris un roman de factură clasică, i s-ar fi reproșat că se află la remorca Nașului lui Mario Puzo și că stilul său hiperbolic din acest roman al puterii trimite la Scott Fitzgerald și la Márquez, dar și la Melville, Salman Rushdie a dat-o pe un postmodernism de-a dreptul strident, ca în filmele indiene cu pretenții, în care autorul de hîrtie, un scenarist american, care mănîncă filme pe pîine, își dezvăluie sursele inspirației și își bagă nasul în toate celalte arte, ca un renascentist de dată recentă. Adică un neorenascentist al Internetului, de unde poți afla totul și ceva pe deasupra, la fel cum se lăuda Pico de la Mirandola, cu cinci secole în urmă.

     

Rushdie stăpîneşte decupajul, ca într-un film, dar şi montajul momentelor/poveştilor, alături de multe fragmente de scenariu, proiecţie cinematografică, cartea însăşi, aduse la vedere. Mai ales referinţele ample, livreşti, ca şi prezenţa ticurilor postmoderniste ale „facerii” (cărţii sau filmului) au funcţia unor pauze narative, fiind mînuite în iureşul evenimentelor care iau, de multe ori ironic, accentele melodramei, serialului, ştirilor false, dar şi stereotipiilor artistice. Strategiile autorului (chiar şi adresarea către cititor de a i se „spune” René, trebuie să fie demne de studiul lingviştilor, aşa cum trimiterile livreşti, în asemenea cantitate (şi cu ştiinţă) introduse pot face deliciul cinefililor sau cititorilor de literatura senzaţionalului sau a serialelor (a se vedea, luate în răspăr de multe ori) şi de „enciclopedia” de pe internet.