Avalon. Secretele emigranților fericiți

     

Avalon e o carte care va predispune la numeroase raportări la persoana şi biografia reală a autorului, ceea ce nu e neapărat de ajutor receptării adecvate a romanului (la o lansare la care am asistat, cineva punea insistent întrebarea dacă e sau nu roman…). Cu tot aparentul caracter autobiografic al cărţii, Avalon scapă mereu acestei superficiale încadrări, înlăturînd rapid prejudecata că nu s-ar putea genera literatură de înaltă calitate din fapte autobiografice. De la primul capitol plonjăm într-o situaţie-limită pentru protagonist: acesta este la un pas de moarte, la mii de kilometri de casă, departe de propria familie, înconjurat de necunoscuţi de toate naţiile şi de cîţiva români, mai degrabă indiferenţi faţă de problemele sale.

     

Un roman nu doar excelent scris, dar care trebuie neapărat citit de toți cei care vor să înțeleagă ansamblul operei tale de scriitor. Criticii nu au încotro, trebuie să citească romanul acesta ca să poată înțelege ansamblul operei tale de prozator, nu-și vor da altfel seama că, „dincolo de mode și timp”, romanele tale alcătuiesc un tot, urmăresc realizarea unei „cronici” întinse mult peste o sută de ani. Vor putea situa exact locul romanelor tale – ba chiar și a unor povestiri – de la debut pînă la Avalonul de față. Deocamdată, ultimul apărut, dar care va trebui situat în centru.

     

Avalon înregistrează și călătoria mentalitară din iluzie în iluzie, punînd în lumină epoca tranziției, cu promisiunile și cu dezamăgirile ei. Ceea ce Bogdan Suceavă surprinde cu o claritate superioară multor analize istorice este polarizarea socială specifică oricărui moment de ruptură politică radicală: populația care ajunge să se definească doar în raport cu baricada partizană, excluderile și etichetările arbitrare, care folosesc ideologia anticomunistă ca instrument propagandistic, de demonizare aleatorie (tatăl protagonistului e acuzat în presă de compromisuri morale față de regimul ceaușist, fără a exista vreo bază reală, iar fiul suferă consecințele, chiar și în exilul său american); în final, devine evidentă neatenția voluntară la traiectoriile reale ale indivizilor, cîtă vreme discursul politic se nutrește din cazuri, nu din existența persoanelor concrete.

     

În Avalon. Secretele emigranților fericiți, Bogdan Suceavă alege romanul confesiunii personale pentru relatarea experiențelor sale de matematician emigrat în America la mijlocul anilor ’90. Perioada cronologică efectivă cuprinsă în roman este cea a stagiului doctoral de la Universitatea din Michigan. Dacă începutul cărții plasează acțiunea sub semnul vulnerabilității umane și al incertitudinii existenței (protagonistul este pe punctul de a face un atac de cord din cauza surmenajului), finalul este acela al promisiunii unei vieți decente (prin găsirea unui post universitar la universitatea unde activează încă). Prin tipul de experiență și prin deznodămîntul norocos (s-ar putea spune și fericit, dacă nu ar fi autorul însuși cel care să ironizeze acest termen încă din titlu), romanul diferă de multe alte romane ale migrației apărute la noi în ultima vreme.