Hipodrom

     

Hipodrom e curentul poetic între tinerețe și senectute, căruia mulți dintre noi i-am spune destin. Nu și Nora Iuga. Oriîncotro am privi, textul ei se coagulează, prinde crustă în jurul memoriei unui trup care nu știe mai mult, dar știe totul. Cam ce face Angela Marinescu în poezie filtrează Nora Iuga autobiografic, minus radicalitatea. Pretutindeni, de fapt, citim biografeme despre arheologia personală din jurul compatibilităților pierdute și a celor regăsite. Căci proustianismul Norei Iuga are întotdeauna ceva străveziu. Trăgînd linie, imaginarul ei poetic din proză nu este altceva decît incandescență premonitorie, revelație consacrată, contagiune livrescă. Ele interferează și se întrepătrund, se contestă și se armonizează.

     

Nora Iuga are, așadar, o extraordinară știință de a îmbina poezia, fantasticul, suprarealul (dacă îmi e permisă folosirea unui asemenea barbarism), realitatea istorică și, nu în ultimul rînd, notația diaristică, cu prozasticul. De aceea îmi este atît de greu să încadrez „Hipodrom” într-un anume gen literar. Să fie poezie? Să fie roman, doar pentru că este numit generic în acest fel? Să fie jurnal? Sau poate, cum ziceam, o „carte de memorii”, o mărturisire făcută în „amurgul vieții”. (…) Mustește de poezie, are pagini de proză memorabile, evocă vremuri despre care noi, cei mai tineri, avem îndeobște o imagine întunecată (teribilii ani ’50 sau, cum se mai spune, „deceniul negru”) – și o face cu același talent, fiindcă observațiile, dincolo de balamalele autoreferențiale, sînt atent documentate, chiar dacă proveniența lor se bazează pe propria memorie afectivă – și, last but not least, conține pagini de corespondență (reale sau imaginare, nu contează) absolut seducătoare.

     

Hipodrom nu oferă atît imaginea unui oraș, cît a felului în care s-a construit (din cărți, din întîlniri și din întîmplări) un destin. Ca orice depoziție despre sine și despre lumea cunoscută, vocea care se aude e cînd lucidă pînă la cinism, cînd îmbibată de poezie, cînd nostalgică sau egocentrică, impregnată de plăcerea de a clama incompatibilitatea cu toată lumea – ăsta da motiv de orgoliu, cînd de o tulburătoare înstrăinare față de mersul lumii și al vieții. Transpare din ea o bogăție de culori, de experiențe (de viață, dar mai cu seamă, culturale), un parfum de epocă, o singurătate printre ceilalți care e dovada unei acute conștiințe a sinelui.

     

Hipodrom este o experiență literară captivantă, în care granițele dintre proză și poezie sînt voit imprecise. Ar fi imposibil să încadrezi Hipodrom într-un singur gen literar. Poezie în proză? Roman? Jurnal? Sau poate carte de memorii? Indiferent de alegere, cartea Norei Iuga – povestea unei vieți ce a gravitat mereu în jurul Hermannstadtului, orașul bucuriilor neasemuite și tristeților devastatoare – este o lectură hipnotizantă care o plasează, pe bună dreptate, pe scriitoare în rîndurile celor mai notorii autori români contemporani.

     

După cum declara Nora Iuga într-un interviu, romanul Hipodrom este prima sa carte „construită“, prima pentru care nu au fost suficiente dicteul suprarealist (încă de la debut, marcă incontestabilă a literaturii sale), fluxul conștiinței și viziunile poetice. A fost nevoie de scriere și rescriere, de riscul supunerii față de o logică a construcției. (…) Proză autobiografică și poezie nesupusă, Hipodrom este o carte densă, tandră și crudă în același timp. Sensibilitatea și imaginația Norei Iuga scot rădăcinile contingentului din cușca văzutului și îl transformă în literatură de o senzualitate aparte.